POEZIE

Geo Galetaru

Trece şi asta

şi atunci nu mai e nimic
trece şi asta îţi spui
numele şi viaţa şi tot ce e înainte
un amalgam al dezordinilor calculate
într-o seară când visai fructe şi străzi
şi o femeie cu sandale aurii
câte afinităţi pe suprafeţe plane
ţi-e teamă să aluneci să te expui
intemperiile ghicite cu degetul
cu această delicateţe a căderii în gol
nu trebuie să vii nu trebuie să pleci
şi atunci nu mai e nimic
trece şi asta îţi spui
o ţigară o iarnă o gară pustie

Nici nu mai ştim

trăim sub asediul exigenţelor
aia e bună
cealaltă nu
unghiile tăiate
cromozomii şi enzimele vorbesc limba universală
a digestiei fără probleme
privirea inventează zilnic decoruri ontologice
ne vedem din ce în ce mai des
pe banchize improvizate
în centrul pieţelor de desfacere a
sentimentelor
mărşăluim mărşăluim
nici nu mai ştim
în ce parte e inima
câte degete are moartea
la mâna dreaptă

Doar chipul

nu am mai inventat răspunsuri
doar sughiţuri şi impedimente de moment
cât să arunci un oraş în aer
să aduci minimalisme în ţarcul de oţel
l-am căutat într-o împrejurare precară
ducând amnezia de căpăstru
ştiam cifrul carenţa şi tot ce ignoră
bătrâna noastră dezinvoltură
am fost în camere care nu mai vorbeau
decât la marginea unor proporţii nebănuite
înţelesul îmi scapă şi fuga e o sărbătoare
doar chipul rămâne ca o strategie a nopţii

Pe urmele tale

priveşte înainte
scade ceea ce e de origine precară
longevitatea pe burtă
în anacronisme care nu se mai văd
vei fi şi tu
un punct vorbitor
o religie nerezolvată
până la mal
râsul nu vindecă
pe urmele tale un pact silenţios
o pură inginerie a memoriei

Primul venit

Rămâi
şi încuviinţează
declinul recognoscibil
când se petrece
oroarea în limita
bunului simţ
primul venit
cucereşte perspectiva
citeşte analogii şi trucaje

punctul creşte
te ajunge
e noua ta libertate

Cineva visează

cine
este aproape
va vindeca o apă şi un pământ
da
atât de aproape
şi limbajul o limită a sărăciei
vom trece vom respira vom crede
această violenţă contrafăcută
zguduind mărunte palimpseste
inutilă extravaganţă
a celor ce murmură în zori
ştiu că nimic nu cade
nimic nu alimentează golul
doar gura ca un semn corupt
al dezordinii
un fruct vulnerabil
şi această vară
ca un semn cald în palmă
brusc cineva visează
un craniu
un viitor al celor fericiţi

Nu se cuvine

lucrurile se aşează
firesc
strat cu strat
le împingi într-un colţ de umbră
şi ele vorbesc
am pus o cărămidă
peste altă
cărămidă
şi zidul a crescut în mine
până la un cer invizibil
acolo se ajunge
mai rar
îţi trebuie o scară sau
un salt mortal
nu se cuvine
să atingem steaua
cu mâna
din când în când
ea se scutură
singură

Intrusul din camera ta

intrusul
din camera ta
anunţând
o duminică prosperă
călătoria îţi face bine
te răzvrăteşti împotriva conceptelor
care-ţi ordonează experienţele nefaste
un capăt de ţară
un capăt de viaţă
e totuna
falsele aglutinări falsele metamorfoze
cine e în spatele
acestei reverenţe mute
numeri grădinile
în care a înflorit eşecul
ca o plantă carnivoră
mereu de partea
cealaltă
respiraţie pentru un destin salubrizat
intrusul
din camera ta
face semnul victoriei
trage din ţigară

Cine vorbeşte cine tace

cine vorbeşte
cine tace
abecedar reminiscenţă rutină
acest amalgam al rândurilor moarte
înainte prin umbra piticului verde
un-doi
caleidoscop în plină glorie
şi mulţimea de sub balcoane
aură impenetrabilă a gânditorului de serviciu
pentru explicaţiile de după somn
oricine găseşte cheia rigolei
optimismul păianjenului sterp
din când în când realitatea
ca un căluş evanescent
construcţii sufocate biografiile fericiţilor
cine vorbeşte
cine tace
e timpul cârtiţei metafizice