POEZIE
Mihaela Oancea
Zi de ianuarie
Pe palierul nostru,
un bătrân îşi ascultă boala
cum îi croncăne prin artere;
sprijinit pe cadrul metalic,
priveşte nimicul
cum umblă
în papucii lui de casă,
în halatul lui de poplin,
prin viaţa
care încet-încet
nu-i mai aparţine.
La mezanin, cofetarul îmbujorat
pune plăcintele la cuptor.
Știe că pe la amiază,
clientela va amuşina galantarele
pline de baclavale, marţipan şi turtă dulce.
Undeva departe,
cu aspect de argint polizat,
hibernează, în vizuina lui,
cerul.
Lună la perigeu
În lava lunii ajunse la perigeu
sticlesc spinări de gânduri
cu vaier zimţat, pământiu.
Adâncit într-o floare de lotus,
liniştit,
Uroborus rosteşte o mantră
deprinsă din vechime.
Se clatină iar totul,
cu nu ştiu câte grade pe Richter;
încă o noapte în care murim
un pic şi încă un pic.
Cineva în jur?
Nimic –
Ridicare din lut
Te logodeşti c-un munte, în lan cu iarbă-albastră,
se-adună cerbi când încă e vară la fereastră.
Pe braţe ţi se culcă păduri cu dor de stele;
zâmbind, le-nmuguresc pe tâmple, brumărele.
Curând se face iarnă; în lut arborii ţipă
şi, transformaţi în păsări, din moarte se ridică.
Inscripţie
Era curent. Uşa s-a deschis ca o mângâiere pe furiş.
O ştiam timidă aidoma unui pangolin,
însă atunci a ales să-şi dezvelească
un umăr de existenţă
şi, până să vedem cine era,
am fost atinşi de aceeaşi boală
inscripţionată ulterior chiar în registrele
de stare civilă.
Pluvială
Amiază. Adunate sub clopotul de pâslă al ploii,
păsările ţipă;
un câine lăţos trage de-o parte şi de alta
fâşii de sentimente rătăcite pe străzi,
relicve de suflete cadrilate,
pe care le aşază la zvântat
pe o tarabă plutindă.
Gerul jupoaie cu şapte limbi de foc
amurgul prăbuşit
peste întreaga urbe.
Din ce în ce mai vizibile, ca-n galantare,
aripi noroite zac în dezordine
pe zidurile înaltelor case. Tăcere de lut.
Cu ochii sticlind în noapte ca pisicile,
şuvoaiele îşi caută rădăcinile
în pleistocen.
Eternităţi nelocuite
Ploaia a pornit desculţă, prin dumbravă,
când cioplitorul de ani
îşi căuta rindeaua
pentru a netezi câteva muchii
dinspre tâmple şi bărbie.
A colindat printre mesteceni, stejari,
printre fragii cu priviri copilăroase,
ba chiar s-a odihnit pe buturuga pe care
sezuse cândva însuşi Stan Păţitul;
acasă la noi, coama ei învoaltă
a răsucit trupuri de crini
ce zâmbesc alb, din grădină,
dinţii lor portocalii culegând eternităţi
nelocuite încă de nimeni.
În tăcerea pietrei
Colţii brazilor muşcă din noapte,
tăcuta noapte
mută ca Sfinxul săpat în piatră;
acolo sunt zăvorâţi toţi anii
pe care i-am deşirat;
aşteaptă la stânca din munte,
cuminţi –
oi împietrite în staul,
pândind nemurirea.
Lângă pisica albastră
Câţiva irişi indigo
îşi deschid aripile şifonate de somn;
scormonitori,
ochii de catifea ai pisicii albastre
strigă
silabisind un miracol
petrecut chiar acum
în oraşul medieval.
Afară, în năvodul ploii,
se prind oamenii
cu paşii grăbiţi,
ascunşi sub gulerele ridicate
ale mantalelor
neîncăpătoare
pentru niciun fel de miracol.
Doar lângă pisica albastră,
un copil desenează
insistent
păsări de zăpadă
ciugulind dimineaţa
de seminţele ei aurii.
Doruri cu miez verde
De când curge înfrigurat
ruginiul
prin ochiuri de dumbravă
şi-un mise en abyme
se ascunde între pleoape,
de atunci
dorurile cu miez verde
îşi rostogolesc
clinchetul
până la marginea toamnei.
Departe, în savana africană,
rinocerul îşi ascute cornul;
el doar visează
la iarna ce se va aprinde curând,
prin ţinuturile noastre –
o mare hibernală
viscolind
doruri cu miez verde.
În somn,
rinocerul priveşte uimit
cum oile albe,
scânteind din copite,
adorm pe plai
făcând ca de fiecare dată,
la culcare,
semnul sfintei cruci.
Photismos
Într-un du-te-vino al uşilor batante,
ghiceşti grimasa diformei realităţi
din ceaşca de cafea,
priveşti o doamnă plictisită ce rupe bilete
la o expoziţie de antichităţi,
zapezi prin anotimpuri
săltând ca în copilărie, pe şotron,
zâmbeşti calin, în stânga şi în dreapta,
alergi după un autobuz sterp,
dimineaţa, pe ceaţă,
observi ciocârliile
prăbuşite pe trotuar
şi tuturor le pare că, de fapt,
e prea devreme pentru tragedii
ori că n-avem, în general,
timp pentru a dizolva norii
între gene.
La un moment dat, anotimpul măceşelor
îţi abureşte toate geamurile interioare
lăsând să se deseneze cât se poate de clar
adevărul realităţii înţelese şi de Ivan Ilici
într-un târziu.
Borne şi o cravată verde-mentă
Tenace, îţi creezi jocul
cu fiecare celălalt întâlnit,
până când imaginea lor meteorică
se diluează şi bornele se succedă
ca un zbor fără termen limită.
Unii te-au uitat, alţii încă te cercetează
întrebându-se cine este cu adevărat hiperboreeanul ăsta
căruia îi flutură mereu o cravată verde-mentă
şi care duce mai departe
soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor.
Li s-au tocit şi plăcile ouija,
şi tot nu te-au aflat!
Tu, cel cu cravata verde-mentă,
ai timp doar să-ţi tragi sufletul
şi să germinezi cât mai mult verde
până la următoarea bornă.