POEZIE

Miruna Mureşanu

Monolog

*

pustiul nemilos părea că priveşte

prin mii de oglinzi pretutindeni

desenând la o vamă absent chipul meu

legănându-l dintr-o parte în alta

într-un veşmânt din celeste prăpăstii

să nu-l rătăcească de mine prin mine

când arinii uscaţi mă umpleau de miresme

repetând pe clape de noapte o muzică tulbure

intonând din vreme în vreme un psalm

să-l pot auzi în absenţă pe celălalt dinlăuntru

aproape de cântecul roditor al cocoşilor

acelaşi orizont bizar părând că ne leagănă

pierzându-ne în cele din urmă umbrele-n haos

în acelaşi veşmânt din celeste prăpăstii

cu umerii grei de-ntrebări şi de freamăt

prin cerul din noi aşezat în mijlocul paginii

*

un gând cenuşiu al văzduhului se lipise de prag

încercam să-l desprind de amiază să pot trece de el

învins de o rază a ochiului meu

în lumină părea că dansează

eliberând un labirint plin de umbre

revărsând peste câmp un râu aproape uscat

prin întâmplări sfâşiate încet de secunde

amintirile îmi ţineau cuminţi de urât

repetam fără glas împreună un psalm al luminii

aducând mai aproape suspinul cireşului

umbra lui îmi trecuse de umeri demult

prin ziua care semăna tot mai mult cu oricare zi

vestind cu infinită răbdare vindecarea culorilor

cu greu îmi puteam aminti frumuseţea lor

prin goliciunea amiezii care renăştea din nimic

era cu mult înainte de vremea tristiţii

încât mă puteam întoarce oricând

prin verdele stins din suspinul cireşului