RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo

Camil Petrescu şi tenţaţiile începutului

Gazetar dependent de... ziar

Camil Petrescu a fost unul dintre scriitorii români cu mari ambiţii jurnalistice. S-a manifestat începând cu anul 1914, dar s-a afirmat după Primul Război Mondial, luând drumul Banatului, pe când Timişoara se afla încă sub ocupaţie sârbească. Era foarte tânăr şi foarte încrezător în menirea lui de ziarist şi de profesor, de puterea lui de îndrumător, de fapt, deşi avea doar 25 de ani! A rămas ancorat în publicistică mulţi ani, fiind un deschizător de drumuri, prin promovarea mai ales a jurnalismului sportiv[1]. În acelaşi timp, publicistica înseamnă un reper şi în cariera de prozator, permiţându-i să observe mai uşor amănuntele semnificative. Raporturile dintre romancierul şi jurnalistul Camil Petrescu sunt mai limpezi decât am putea crede. Gazetăria generalistă a fost o constantă a activităţii sale. Imediat se cer făcute unele amendamente: suntem în prezenţa unui publicist elevat, cu multiple intervenţii în aria culturală, dar şi în domeniul educaţional. În acelaşi timp, foarte importante sunt simplele relatări ori reportajele. Toate acestea fac din Camil Petrescu un autor implicat, un gazetar de opinie (cu opinii ferme!), însă necantonat în zona politicului, pe care pare a o aborda mai mult indirect. Nu este un ziarist de pură informare, dar niciunul politic. Atunci ce este? Un răspuns formulează unul dintre cercetătorii săi avizaţi: „Camil Petrescu împărtăşeşte, chiar în romane, cel puţin parţial, opţiunea jurnalistului care trebuie să se sprijine în demersul său pe oameni, fapte şi întâmplări din realitatea imediată. Refunzând în mod constant ideea unei prese de pură informaţie, insistând asupra nevoii de implicare, de opinie ori de atitudine a jurnalistului şi posedând o preţuire aproape de fetiş pentru presă, Camil Petrescu nu se sfieşte să vadă în aceasta o primă putere în stat, câinele de pază al democraţiei, cu amendamentul că este vizată presa de opinie, de atitudine”[2].

Această poziţionare analitică este corectă, deşi comportă unele nuanţări, deoarece autorul a practicat, în publicistica sa generalistă, nu doar jurnalismul de opinie, critica de idei, ci a realizat şi numeroase produse reportericeşti despre realitatea imediată. Căci reportajul, ca gen de teren, pare a fi preferatul ziaristului. Nici faptul divers nu va fi ignorat, mai ales atunci când îi oferea ocazia de a satiriza apucături ale unor bravi concetăţeni. În 1920, va scrie câteva rânduri spumoase, care îşi păstrează actualitatea, fiind ilustrative şi prin caracterul lor anecdotic: „Este interesant de semnalat cazul principesei Elisabeta, care, deşi principesă, totuşi n-a fost cruţată de pungaşii care operează pe trenuri, încât la întoarcerea din străinătate s-a pomenit în gară fără bagaje. În România Mare, clădită pe baze atât de democratice, când oricine poate profesa nestingherit meseria sa, faptul nu poate surprinde pe nimeni”[3].

Etică, estetică şi stil

Este o abordare care desfăşoară un scenariu stilistic capabil să favorizeze eticul (ori dezbaterea civică, mai degrabă) element specific jurnalismului, raportarea la realitate şi raportarea elementelor factuale fiind demersurile care structurează gazetăria (generalistă, desigur). În subsidiar, dezbaterea etică va fi prezentă şi în creaţia literară, în ficţiunea lui Camil Petrescu, romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau Patul lui Procust fiind, în ciuda formulelor estetice şi de compoziţie diferite, exemplare pentru diversele implicaţii morale creionate. O problemă etică putem identifica şi în raportul cu estetica, atunci când scriitorul face apologia stilului simplu şi direct. El denunţă, de fapt, calofilia, atât din operele de artă, cât şi din vorbirea curentă, comunicarea falsificată de preţiozităţi, alambicări inutile şi formulări epatante, fiind specifică, spre exemplu, ofiţerilor (personajelor) din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Interogaţia etică însă se va transforma la acest scriitor-jurnalist într-o adevărată revoltă, atunci când în joc vor fi întâmplări majore ale vieţii. Sentimentul este dezvoltat de timpuriu, putând fi reperat în anii de şcoală, atunci când, oripilat de susţinerile profesorului de istorie, care, constatând că tatăl unui elev a murit executat de trupele de represiune a răsculaţilor din 1907, va declara vehement că aşa merita pentru că aceasta este pedeapsa pentru indivizii care încalcă ordinea în stat[4]. Răspunsul va fi poemul „Martirului Ion Coteţ din Vităneşti”, încercând apoi să-l publice în România muncitoare .

Camil Petrescu reliefează, aproape la modul didactic, uşor de argumentat, teza că există autori la care nu se poate discerne dacă au fost mari scriitori sau mari jurnalişti. De asemenea, în cazul lui se poate demonstra eficient faptul că a avut aprecieri critice la adresa guvernanţilor şi că din acest motiv a intrat în conflict cu puterea politică. Nu ne referim doar la perioada de după cel de Al Doilea Război Mondial, când, sub comunişti, a fost ostracizat asemenea altor nume importante din perioada interbelică. Desigur, în primii ani de regim totalitar, interdicţia de publicare a funcţionat atât pentru scriitorul Camil Petrescu, cât şi pentru jurnalistul cu acest nume. Ulterior, scriitorul a fost „reevaluat”, însă gazetarul pe teme de actualitate nu s-a mai putut manifesta. A emis opinii culturale, însă deloc pe teme de actualitate imediată, în probleme politice şi administrative. Conflicte cu guvernanţii au fost însă şi în perioada interbelică, în anii libertăţii de până la instaurarea primei dictaturi, cea carlistă. În 1935, spre exemplu, scriitorul, devenit însă şi un editor priceput, nu a primit autorizaţia pentru a scoate un cotidian.

A încerca o determinare a proeminenţei între scriitor sau jurnalist este neproductivă în acest caz, fiind o direcţie în care analiza se înfundă. Importante sunt corelaţiile, iar aici metoda geografiei publicistice îşi demonstrează eficacitatea. Delimitarea trebuie însă să existe, deoarece literatura şi jurnalistica sunt domenii diferite, cu propriile lor contexte de manifestare şi de validare publică. Nimic nu este mai periculos decât o confuzie între genuri (folosim aici termenul de „gen” în tradiţia consacrată prin formula clasică a teoriei şi stilisticii, de „genuri funcţionale ale limbii”). Literatura nu se confundă cu ziaristica, deşi influenţele există şi pot fi evidenţiate. La C. Petrescu, abordarea se poate face din două direcţii, cu finalităţi diferite:

1. Folosirea de materiale gazetăreşti în operele literare ale scriitorului, uneori împreună cu o modalitate de scriere în stil jurnalistic a romanelor. Cel mai bun exemplu este Patul lui Procust . Va fi realizat prin îmbinarea unor elemente publicistice, materiale memorialistice şi epistolare. În acelaşi timp, stilul naraţiunii principale este voit nepretenţios, direct, aerul gazetăresc devenind evident. Remarcăm şi un alt aspect mai puţin subliniat de comentatorii scrierilor acestui autor: Patul lui Procust , prin relatarea unor aspecte din lumea artistică, dar şi din viaţa unor oameni proeminenţi în societate ori a unor tineri de bani gata ori decişi să parvină, cu starlete vulgare şi prinţese decăzute, reprezintă şi un câmp de manifestare pentru presa mondenă, una care începea să aibă o anumită tradiţie la acea vreme. Va fi redescoperită, aproape în aceiaşi termeni, după Revoluţia din 1989, cu unele exagerări şi devieri în contemporaneitate. Evident, la C. Petrescu toate aceste „intruziuni” gazetăreşti vor fi însă valorificate în plan literar.

2. Definirea jurnalisticii ca domeniu separat, arie în care elementele de imaginaţie literară vor fi excluse. După cum vom vedea, autorul va folosi unele procedee literare atunci când va realiza unele produse jurnalistice, însă faptele şi opiniile vor rămâne întotdeauna clare şi recognoscibile. Îndeosebi în reportaje se vor evidenţia formulele literare, gen publicistic de teren ce permite note personale, precum şi apelul la unele elemente capabile să evoce simţămintele celor implicaţi şi să stârnească şi să potenţeze trăirile cititorului (publicului, în general). Rămânem însă în domeniul ziaristicii.

Vom găsi însă la acest autor nenumărate articole de presă generalistă pe subiecte ale realităţii imediate. Factualul se va impune, fiind generat de schimbările majore din societate ori din necesitatea unor modificări în evoluţia comunităţii. Sunt articolele sale despre război, despre înaintarea armatelor în Banat, după trupele sârbeşti ce nu se dau plecate. Tot aici pot fi încadrate paginile de reportaj, unele ce militează pentru păstrarea tradiţiilor, pentru conservarea unui fond ce poate fi alterat. Fără îndoială, C. Petrescu a fost un ziarist cu păreri proprii, susţinute puternic, dar cu eleganţă. Acestea nu sunt însă atât de intransingente, ca la Eminescu sau Slavici, spre exemplu. Vor îmbrăca o formă particulară, un stil propriu, aşa cum întâlnim la Caragiale ori la jurnalistul Arghezi, colegul său de generaţie. Particularitatea la autorul nostru va fi dată însă de înclinaţia spre evocările colorate, în ritm de reportaj, din care nu vor lipsi unele accente poetice. În acelaşi timp, publicistica sa e viguroasă şi implicată. Credinţa în puterea presei e mare, aşa cum va fi şi în misiunea ziaristului.

Modelul este unul revoluţionar, afirmarea gazetarului C. Petrescu făcându-se în timpuri de schimbări profunde. Participă la campania pentru eliberarea Banatului, din primăvara-vara anului 1919, iar apoi trăieşte, mai mulţi ani, schimbările de la Timişoara. Florica Ichim, cea care a dat senzaţionalul volum de publicistică al autorului din anul 1984, va preciza: „Gazetarul revoluţionar implicat până la sacrificiul suprem este modelul visat. Acelaşi Camille Desmoulins, care s-a lăsat ghilotinat pentru şapte articole din „Le vieux Cordilier”, sau Paul Louis Courier, luptându-se cu teroarea Restauraţiei, sunt, pentru el, dintre acei puţini care au avut puterea de a se confunda cu menirea, cei care au ştiut că la libertatea cuvântului scris nu se poate renunţa, că gazetarul trebuie să scrie în aşa fel încât să devină «ultima instanţă a vieţii politice, regulatorul angrenajului social»”[5].

Fapte din ziar

În vasta sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu nu va considera necesar să facă vreo referire la jurnalistul Camil Petrescu. Este o reţinere explicabilă printr-un dezacord (aici tacit, dar la alţi autori explicit) faţă de tacticile lui George Călinescu de a da o mare însemnătate biografiei şi publicisticii generaliste la unii autori, cu o gamă largă de ironii la adresa acestora. Exagerărilor călinesciene le opune N. Manolescu o abordare echilibrată, uneori însă cantontă doar în istoria literară strict... literară. Camil Petrescu este important în cultura română atât prin activitatea sa jurnalistică şi editorială din presa generalistă, cât şi prin utilizarea temelor şi tipului de discurs din presă în opera literară. Acest din urmă aspect este sesizat de N. Manolescu şi-l va evidenţia pe parcursul interpretării. Criticul nu va avea cum să ignore mecanismul complex ce ordonează discursul în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război , pornind de la o întâmplare de tabloid, cea a faptului divers ziaristic: „O discuţie la popotă ne întâmpină şi în primele pagini ale romanului lui Camil Petrescu. Subiectul ei este oferit de un eveniment colportat de toate ziarele: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de tribunal”[6].

Părerea lui Camil Petrescu despre jurnalism, despre jurnalist şi despre rezultatul muncii lui este în răspăr cu percepţia comună, care a acreditat percepţia gazetăriei politice (dar şi a celei apolitice) ca un gen (sărac) al literaturii, deoarece i-ar lipsi dimensiunea... estetică. Autorul nu va considera valoarea estetică drept un criteriu definitoriu. Mai mult, de-a lungul activităţii sale se va arăta preocupat de latura practică a scrisului. Atât în domeniul imaginar, cât şi în cel factual va pune accent pe stilul îngrijit, pe corectitudinea raţionamentului, pe coerenţă şi pe corectitudinea... ortografică. Geografia sa publicistică înregistrează două atitudini, complementare, referitoare la gen. Ur mând o tradiţie constituită deja (ajunge să-i amintim aici pe Eminescu, dar mai ales pe Slavici), C. Petrescu scrie literatură (poezie, teatru, proză), dar şi articole de presă generalistă fără să fie preocupat de diferenţieri. Când se referă la stilul jurnalistic intrinsec, are grijă să îi sublinieze calităţile. Această poziţionare este surprinsă de Dorin Popa: „Camil Petrescu a susţinut în luările sale de poziţie întrepătrunderea şi interdependenţa literaturii şi a ziaristicii. În dezacord cu opiniile contemporanilor săi, autorul percepea literatura ca pe un derivat al jurnalisticii – unul elevat. Un mare scriitor, credea Camil Petrescu, este un mare gazetar, cum un mare gazetar poate oricând deveni un mare scriitor”[7].

Pasiunea sa pentru lectura jurnalelor a fost una precoce şi profundă. Într-un loc, gazetarul de mai târziu va rememora, printr-o punere în oglindă, acest fenomen, subliniind că membrii familiei găseau un mo tiv de amuzament în îndeletnicirea băiatului de şapte ani, luptându-se cu publicaţiile mai mari decât el. Nu se va lăsa intimidat. Va trece treptat de la rubricile de tip Fel de fel , pline cu curiozităţi şi informaţii amestecate din toată lumea, redate pe scurt, la articolele de actualitate imediată şi la cele politice. În momentul evocării, pune jurnalistica deasupra literaturii. Vedem că o face nu din condescendenţă, ci dintr- o convingere care poate surprinde: „De altfel, în ultimul timp, cu greu mai găsesc în mine dispoziţii de atenţie pentru novelă sau chiar roman. Mi se pare genul depăşit, pe de o parte, sus, de problematica teoretică a cunoaşterii, iar jos, insuficient faţă de tumultul şi complexitatea vieţii înregistrate în gazetă”[8]. Că pagina de ziarul îşi are farmecul ei, nu poate fi negat, însă surprinzătoare rămâne credinţa că jurnalismul poate întrece literatura în complexitate.

Însă în activitatea sa gazetărească, autorul va urmări şi latura artistică a vieţii, fiind cronicar cultural, mai ales dramatic. Va scrie despre aceste aspecte culturale în paralel cu reportajele şi articolele de opinie, chiar şi atunci când se va afla în situaţii dificile, înaintând către Timişoara cu armatele. Preocupările de ziarist implicat, de presă generalistă, vor fi cumva puse în umbră de această insistenţă a sa în domeniul cultural, unde a avut nu doar presiunea consemnărilor fugare, a cronicilor de spectacol, ci a realizat portrete vii de artişti, mânuind adesea tehnicile sofisticate ale interviului. Camil Petrescu ştia să facă oamenii să vorbească, chiar şi atunci când aceştia nu păreau înclinaţi să o facă, dar, mai ales, ştia să le smulgă secretele ori să-i facă să se confeseze. Activitatea literară şi soliditatea talentului său de prozator sau dramaturg au umbrit şi mai mult preocupările sale din domeniul gazetăriei factuale.

NOTE:

[1] În toamna anului 1937 a realizat câteva nume din revista Foot-ball . Apărea săptămânal, şi se subintitula „ revistă pentru deprinderea jocului curat în sport, artă, literatură, viaţă socială”. C. Petrescu mergea pe teren, adică pe stadioane, publicaţia tipărind câteva cronici semnate de el cu pseudonimele Grămătic şi Răscoală.

[2] Dorin Popa, Jurnalistul Camil Petrescu , Editura Institutul european, Iaşi, 2005, p. 8.

[3] Banatul românesc , II, nr. 6, 18 ianuarie 1920.

[4] Mihai Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu , Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 44-45.

[5] În Prefaţă la Camil Petrescu, Publicistică , vol. I, Editura „Minerva” Bucureşti, 1984. Din păcate, acest volum I este şi singurul apărut. Mai remarcăm faptul că Prefaţa apărută în 1984 se constituie nu doar într-o prezentare pe coordonatele istoriei literare şi ale presei ori pe cele ale sistemului media din perioadele analizate. Florica Ichim va face dese şi străvezii trimiteri la realităţile epocii („de aur”, „epoca Ceauşescu”, evident!), subliniind cu insistenţă, în mai multe locuri, că presa liberă reprezintă una dintre valorile fundamentale într-o societate. E de mirare că oamenii cenzurii au putut fi înşelaţi atât de uşor. Tovarăşii nu au foc deloc vigilenţi...

[6] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române , Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2008, p. 662.

[7] Dorin Popa, op. cit ., p. 54.

[8] „Universul”, L, nr. 150, 5 iunie 1933.