logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Ionel Bota

 

…„Doctrina” magiei, sânii prinţesei şi melcul rimelat şi visător

 

logoNu întotdeauna scrisul e un deliciu. În ţesătura textului se luptă două forţe creatoare opuse ţelului configurat. Adică urzelii autorului care vrea să trateze des -fiinţarea tuturor lucrurilor care n-au avut puterea să impună voinţa de în -fiinţare a proprietăţilor povestirii. Canoane se contrazic în miezul lor, concepte degenerează în cazuistică searbădă, iepuri şchiopi cară lozincile paradoxului în câmpiile unde mărarul a îngheţat.

Doar melcul, indeterminant în trupul poveştii, ne mai ajută să persiflăm concluziile, să periem antagonis­mele şi să visăm în elan infinitezimal la re-întemeierea tuturor esteticilor. Cum am dresat un melc pe sânii tăi este o poveste (inclusă în volumul lui Matei Vişniec, Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză , traducere din franceză de Daniela Magiaru, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2011, 92 p.) adevărată despre notorietatea dragostei. Patetismele nu suportă extrapolare, e de acord şi Matei Vişniec. La fel cum a-i silabisi lumina, dragostea, senzualismul ca doctrină n-ar fi e­­­xis­tat niciodată. Or, viaţa nu înseamnă doar desfăşurarea cauzelor infame iar dragostea nu se poate bloca în definiţia unei entităţi scenice. Dar atunci ce este, ce poa­te fi, altfel, o doctrină a magiei? Totul e pregătit în sensul ermetic, totul se desfăşoară într-o continuitate, visezi că eşti real, eşti în real, deci eşti un visător sau un pelerin pasional admirându-şi inima palpitând pe masă, între două cupe de şampanie şi două lumânări, iubeşti, mângâi, adori femeia, scrii poeme despre evadarea inimii, despre „o complicitate erotică totală”. Și iarăşi despre cuvinte, şi despre femeie, şi despre pântecul ei, şi despre ochii ei în care şade blocat melcul scrisorilor. Dar – bref! – sclipirea cuvintelor ne aduce în lumea hiper-fizică, nu poţi vulgariza misterele participând la liturghia neantului. Or, prea mult convenţionalism strică. Doar bucuriile vin, mereu, spre ţinta fiinţei, pe linia norocului, şi toate astea, mereu în slujba unui bilanţ, agreabil. Septentrionale splendori ale fiinţei, ieşind la iveală hieratice viziuni, cuvintele, cartea: „Cărţile mele au devenit bestselleruri în toate librăriile din lume. Oamenii stau la coadă cu orele pentru a-mi smulge un autograf, la toate saloa­nele de carte. Dar eu mă simt teribil de vinovat, doamnă. Mă simt vinovat, deoarece ştiu, simt, nu pot uita cine este adevăratul autor al acestor cărţi. În mod normal, doamnă, sânii dumneavoastră sunt cei care ar trebui să dea toate aceste autografe. Sânii dumneavoastră ar trebui primiţi în Academia Franceză. Și tot sânii dumneavoastră, doamnă, ar trebui să încaseze toate drepturile de autor…, eu, eu nu am fost decât un simplu mesager între uriaşa lor rezervă de fantasme şi pagina mea albă. Nu am fost decât un curier însărcinat să ducă prin agilitatea degetelor mele către pagina albă şi public mesajul universal al sânilor dumneavoastră. Da, am fost şi traficant, recunosc că am transformat mesajul de o divină nebulozitate al sânilor dumneavoastră în scriitură lizibilă…Dar asta nu atenuează sentimentul meu de vinovăţie tot mai dureroasă.” (p. 51)

Matei Vişniec este un evocator al arhitecturii trupului. Dragostea ne anatemizează hieratic, scoate la iveală, însă, adevărul din noi, adună datele eterogene ale fiinţei într-o sinteză. Primordială. Scrisoa­rea este un interlocutor de semnificaţii, ea surprinde entitatea cuplului, mobilizează energiile vieţii. Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză (titlul volumului) insistă pe retractilitatea anostului, pe superficiile indigne ale omului care, mai ales, refuză fascinaţia. Experienţa ispitirilor este experienţa vieţii pe pământ, în mânecile istoriei asul ascuns este omul abandonat, mereu, iluziilor. Textul lui Vişniec recidivează în bizarerii dar mai are şi sincronicitatea privilegiată a fiinţei omului. Nu poţi condamna ataşamentele, spaţiul public, cu ura şi dragostea lui, ne îmbie autorul cu pustiul generalităţii, exprimarea dragostei absolute asociază datele fiinţei cu funcţiile retrovizoare .

Scrisorile, da, pun în final o recunoaştere, „un cadru floral demn de acest unic şi confederator eveniment nupţial.” Dar până aici desenul conceptual este povestea, paradigma contrafacerilor sentimentului, ramificarea relativului. Ritualul acesta ca o litanie completează rimelul realităţii, iritabil, cu elegia, urmelor adânci, în cartea fiinţei, memoriu, melancolia, dragostea, gama ludică a coincidenţelor ciclului intenţional. Cheia confucianistă se răsuceşte constant, în surdina epistolarului, captiv derizoriului ori dator metafizicii peremptoriului (dragoste minunată, cinste cui te-a scris!: „La noi, fiecare floare şi fie­care specie vegetală este un simbol, şi fiecare asociere florală este o formă de scriitură. Fiecare ansamblu este un poem uşor de citit.” (p. 80)

Cartea inocenţelor se susţine prin ea însăşi. Aici, eul care scrie crede în sincronizările sincerităţii, contagiază semnificanţi, corupe cititorul. Senzual şi delicios, scrisul ademeneşte…Și tot aşa…

 

 

*Matei Vişniec, Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză , traducere din franceză de Daniela Magiaru, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2011, 92 p.