LECTURI PARALELE

Anca Giura

„Mergem toţi spre frontieră…”*

Mi-ar fi cu neputinţă să nu reflectez la forţa terapeutică a literaturii atunci când îl citesc pe Daniel Vighi cu a sa Trilogie Corso, triptic al vieţii bănăţene în comunism, roman excelent povestit pe aproape 600 de pagini. Să ne amintim că literatura actuală ne-a oferit nu puţine reuşite decompensări prin scrierile lui Petru Cimpoeşu, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Gabriela Adameşteanu, Lucian Dan Teodorovici, Ioan Lăcustă, scriitori care au marcat o departajare estetică şi morală faţă de generaţia anterioară. Altminteri, când se face eroarea de a fi tratate prea serios, temele comunismului mi se par pasibile de a reactiva diverse traume în cititori. Aşa că – spre nu a deveni rejectabilă această tematică –, umorul şi ironia mi se par cele mai fezabile vehicule spre receptori, ceea ce a ales ca manieră textuală şi Daniel Vighi de altfel. De trei ori original, o dată prin rafinamentul stilistic, a doua oară prin conţinutul extrem de complex – la limita istoriograficului aş spune –, a treia oară prin umor, Trilogia Corso se recomandă ca un roman teribil, inteligent, notabil.

Bref, într-un timp mai degrabă favorabil postărilor decât poveştilor, Trilogia Corso reprezintă o savuroasă cronică tragic-voioasă, fake-barocă dacă vreţi, o frescă a existenţelor minore în comunism şi în postcomunism. Imposibil să nu regăsim un strop din propria biografie în rândurile ei pasionante.

Prima parte a romanului se concentrează pe generaţia anilor '50 şi se plasează pe Valea arădeană a Mureşului. Securitatea statului îşi întărea structurile prin infiltraţi sovietici implicit în zona micilor târguri arădene precum Radna, Lipova etc. Inevitabil ca puternicele comunităţi de catolici din Câmpia de Vest să nu fie vizate de paranoida Securitate care bănuia tot felul de acte de trădare şi de spionaj mai ales în rândul clericilor şi al pastorilor, cei care mai mult decât alţii aveau legături cu biserica-mamă din Occident sau din America. Generaţie timorată, metisată etnic, generaţia pierdută a anilor '50 alege calea laşă a supravieţuirii. Rănile războiului nu erau vindecate încă, iar propaganda comunistă juca perfect rolul intimidării, al distorsiunii, al manipulării. Frica de celălalt, frica de deportare se instaurează implacabil, oricare individ putând deveni un securist sau un trădător. Relataţi cu un umor debordant, anii '50, alias anii nebuni ai terorii comuniste, devin extraordinar reprezentabili prin microbiografiile unor oameni banali ai acelor vremuri, inşi care se refugiau în diverse ocupaţii nesemnificative numai să nu se confrunte cu hiena ideologică. Anii despre care nu s-a scris la timpul potrivit, anii metaforicului pumn în gură, anii cenzuraţi, anii ruşinoşi devin, iată, reprezentabili celor contemporani prin talentul de observator ludic şi simultan sofisticat al lui Daniel Vighi. Culoarea locală, arădeană este asigurată de un savuros dicţionar de termeni regionali şi care, culme a deriziunii, dădeau bătăi de cap securiştilor, căci nu puteau fi traduşi satisfăcător:„podrum”„,'tace bun㔄,ţoi”„,şclaier”„,bund㔄,şoancă” etc.

Partea a doua surprinde generaţia anilor '70. Dacă bunicii nu îndrăzneau a nădăjdui la mai mult decât să se sustragă politicii de epurare etnică şi de spălare pe creier, fiii lor năzuiesc mai sus, căci se contaminează de spiritul beatnic&hippy şi visează să fugă în Occident. Acţiunea se centrează pe un grup de liceeni timişoreni, mari fani Jimmy Hendrix şi Janis Joplin care plănuiesc să fugă din ţară. Fermecătoare paginile în care sunt prezentaţi aceşti hippioţi de Timişoara:„O mare plictiseală mă încearcă în vremea aceasta de vară-toamnă în care stau şi tândălesc în Parcul de la Fântâna Punctelor Cardinale, cu părul meu hippy, cu mocasinii hippy, cu o foarte mişto cămaşă înflorată, cu blugii mei cu franjuri. Stau împodobit aşa şi toată lumea se uită la mine speriată: ce e cu ăsta, de ce nu îl iau dintre noi, de ce nu îl duc la puşcăria de la Popa Şapcă, care nu e departe de Fântâna Punctelor Cardinale, în apropierea Porţilor Bastionului.” (p. 249) Evident că gaşca de tineri va eşua în tentativa de evadare din lagărul comunist românesc, iar splendoarea idealului lor naiv se va face pulbere.

Memorabilă rămâne în partea mediană a tripticului descrierea experienţei frontieriste. Grupul de tineri liceeni fugari găseşte util să apeleze la Baba Baroneasa, personaj obez şi bizar, cea capabilă să vorbească cu morţii. Organizează cu paranormala babă o excursie de informare la cimitirul din Clisura Dunării unde zac îngropaţi şi neştiuţi morţii frontierişti victime ale unui exitus violent. În noaptea când baba vine să îi invoce, cohorte de morţi neliniştiţi, îngropaţi fără lumânare, în amintirea trupurilor lor sfârtecate, sosesc într-un sinistru alai să se înfăţişeze dreptei noastre luări-aminte. Mărturiile sunt de natură să ne facă părul măciucă:„Noapte. Noapte. Apă nesfârşită. Calm, foarte calm. Undeva, în faţă se vedeau luminiţele de la aşezările omeneşti de dincolo. Apa mă duce la vale, lin mă duce la vale, deodată larmă, lumini de proiector, mă văd din şalupă, strig tare:„hallo, mă predau, auziţi, stimaţi grăniceri, mă predau”…şalupa vine în viteză, iacătă botul se repede asupra mea, iacătă cum vine, vine, vine, cu elicele îmi spulberă scăfârlia, apa îmi pare că e muma mea…”. (p. 368) Metafora elicelor se regăseşte încă şi mai amplu desfăşurată în povestea aviatorului amator Artie, pare-se bazată pe fapte reale, un ins care îşi va fabrica un avion ca să fugă din România. Subliniem faptul că dreamerul meştereşte la aparat, fără măcar a şti să-l piloteze, detaliu ce accentuează absurdul vieţii unui popor himeric, exsangvinat de speranţă, uşor alienat.

Stăpânind o tehnică a privirii ce ne răsfaţă cu amintirea marilor maeştri ai prozei realiste, Daniel Vighi ne oferă descrieri de neuitat ale unor spaţii bănăţene în care decadenţa, gloria vechiului imperiu kaiserlich undkoniglich, contrastele, multiculturalitatea, subculturile au împestriţat ca nicăieri altundeva biografiile personajelor. Români, unguri, şvabi, evrei, ba chiar armeni, sârbi şi alte subspecii se sustrag cum pot maşinii de tocat speranţe a Securităţii şi supravieţuiesc cumva-cumva. Toţi deţin biografii mici, insignifiante, evoluează pe muchia periculoasă a ratării, vieţuiesc obscur în case cândva glorioase, atinse acum de decrepitudine:„Era o hardughie roasă de umezeală, atacată de mucegai, cu viţa de vie de pe faţadă şi cu amoraşii din ciment, roşi de ploi şi de căldurile toride ale verilor din Fabric (cartier timişorean n.m.).”(p. 258)

Iar schimbarea sângeroasă din 1989 va surprinde oraşul Timişoara în toată splendoarea dezastrului arhitectonic pe care îl extindea din spre cartierele mărginaşe Ceauşescu. Din ruinele acestor clădiri decadente şi din cartierele muncitoreşti se naşte o nouă specie: capitalistul anilor '90. O struţocămilă a imoralităţii şi a lăcomiei.

Partea a treia şi ultima a romanului ne înfăţişează un cosmopolitism de modă nouă populat cu inconfundabilii „italieni de Arad şi Timişoara”, cu ploile de mărci germane zugrăvindu-ne spre neştearsă pomenire sordizii ani '90. Ani în care imoralitatea triumfă mai ales din pricină că politicienii mimau adevărul încă şi mai abitir decât o făcuseră comuniştii sadea.

Afaceri imobiliare dubioase, securişti deveniţi revoluţionari ori oengişti, febra filmelor aduse din Vest, a casetelor, a traducerilor, explozia bârfei, ţiganii cu alba-neagra şi cu Vegeta, şicanele politice dintre vecini, şomajul, devalorizarea, toate aceste teme surprind un grup de personaje care traversează anii tranziţiei cum se pricep ele mai bine. În centrul acestui grup se găseşte Ilie Şfeic, fiu de nomenclaturişti, un neadaptat care trăieşte drama lipsei locurilor de muncă şi instabilitatea financiară. Dar cu băgare de seamă, el va parcurge traseul revoluţionar-militant-patron, destin-simbol al capitalistului român. Altminteri, fotografia diacronică a acestui grup de personaje adunate în carte atrage atenţia asupra destinului nostru colectiv, cei de astăzi, toţi„beneficiari” ai unui complex de fapte istorice nedemne şi care nu vor fi date uitării, iată.

Aglomeraţii şi stridenţii ani '90 încununează parcursul a trei generaţii de estropiaţi ai destinului, personaje atât de inconfundabil naţionale. Se pare că nici măcar trei decenii de democraţie nu au putut spăla păcatul infam a aproape jumătate de veac de comunism. Răul profund reprezentat de această ideologie funestă pare să emane radioactiv mult după ce teoretic comunismul a fost eradicat. Scriitor complex, enciclopedie „vivantă” a unei jumătăţi de veac acoperind propria sa biografie, Daniel Vighi ne lasă în grijă o istorie incontestabilă, o cronică plină de sens. Dincolo de copleşitoarea abundenţă de fapte şi de personaje, romanul se citeşte cu rafinată savoare datorită talentului de veritabil povestitor al autorului. Astfel, Trilogia Corso se recomandă ca un roman luxuriant la nivel stilistic, combinând cu tact mai multe registre culturale şi intertextuale, e un memento în calea uitării şi reprezintă o reuşită absolută a unui scriitor de o fascinantă cultură.

* Daniel Vighi, Trilogie Corso, „Cartea românească”, 2015.