logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Horia Ungureanu

 

Nechemat în uitare*

 

logoScriitorul Alexandru Moraru se află cu acest volum (dacă am socotit bine) la a zecea carte de proză, una care îi confirmă (dacă mai era nevoie) înzestrarea literară. Autor dotat cu „un remarcabil simţ al concretului, având priză la real”, prozatorul îşi etalează şi în acest volum capacitatea de a construi conflicte şi personaje, de a „înscena” situaţii care să îl surprindă pe cititor. Alexandru Moraru nu oferă „portrete de-a gata”, psihologii dinainte stabilite, ci ele, psihologiile, sunt date, de regulă, de comportamente, gesturi sau chiar ticuri verbale.

Demne de remarcat în acest volum sunt ştiinţa autorului de a introduce surpriza în text, precum şi perfecta dozare a stărilor de indecizie, de „înaintare ” şi de recul pe care le trăiesc personajele când sunt puse în situaţia de a lua o hotărâre, de a trece la fapte.

După cum bine sublinia Călin Chincea într-un co mentariu la una dintre cărţile prozatorului, Alexan dru Moraru posedă „o ştiinţă aproape cinematografică în a organiza povestea”, în multe cazuri, ochiul prozatorului realizând adevărate panorame sau gros-planuri cinematografice.

Subiectele şi personajele celor optsprezece texte, din recentul său volum de nuvele şi povestiri, sunt „culese” din medii sociale şi profesionale diverse, preponderente fiind, totuşi, cele urbane sau marginal urbane. „Eroii” săi sunt fie pensionari, fie obscuri „inventatori” care urmăresc să facă lumină în atât de controversata ierarhie literară, fie întreprinzători entuziaşti care oscilează între menţinerea naturii în stare pură şi mutilarea ei prin exploatare turistică, dar şi persoane însingurate în căutare de interlocutori, copii „altoiţi” sistematic de părinţi, scriitori, neveste infidele, soţi încornoraţi, norocoşi sau ghinionişti. În general, oameni mărunţi, neînsemnaţi şi cărora, câteodată, norocul deşi pare de necrezut, chiar are bunul obicei să le surâdă. Dar, după cum vom vedea, nu tuturor şi nu întotdeauna.

În paginile volumului Nechemat în uitare întâlnim destui resemnaţi „retraşi la ţară ”, de fapt retraşi în ei înşişi, în propria cochilie, într-un ultim şi disperat gest de rezistenţă faţă de agresiunea şi inechităţile societăţii în care trăiesc. Un soi de refugiu, sau un cocon, dacă vreţi, dar unul în care aceştia se străduiesc nu să se transforme în altceva, ci doar să rămână ei înşişi.

Iată, un anume Bornei, rămas singur şi „scăpătat” după moartea soţiei, simte acut nevoia comunicării, astfel că asaltează în toiul nopţii diverşi necunoscuţi cu telefonul; mai încolo, o oarecare Berci Anca primeşte, la o lansare de carte, un volum cu dedicaţia autorului, fapt care îi va prilejui mari necazuri în căsnicie; dincolo, un ins asistă zilnic la sosirea autobuzului în staţie, ca şi când ar aştepta un oaspete dar, până la urmă, îi sare în braţe un căţel care îl va salva de la singurătate; un alt pensionar, imobilizat în scaunul cu rotile, este salvat de la sinucidere de devotatul său câine; un amnezic, ajuns pe patul de spital fără să-şi amintească numele şi statutul social, este capabil să interpreteze convingător o mulţime de personaje, derutându-i pe medici şi pe asistente; doi găinari îl caftesc (ca să zic aşa) pe un al treilea, dar o iau şi ei pe coajă de la alţii; un ins cumpără, undeva în munţi, o cabană cu terenul aferent, în intenţia de a amenaja o staţiune turistică de iarnă (pârtii de schi, hotel etc.) şi pronia are grijă să-i scoată în cale un turist din cale afară de mărinimos; un puşti, cam „asuprit” de părintele său, primeşte de la un „haiduc” o monedă de aur, prilej pentru alte necazuri care vor cădea pe capul copilului; un scriitor cam obscur scrie o carte despre „pensionarius bugetofagus” şi practică, în piaţă, străvechiul troc: un volum contra unui bruş de brânză, iar un altul (tot scriitor, desigur) este tapat fără ruşine de un aşa zis geolog cu promisiunea relatării unei legende care nu-i va fi spusă niciodată.

Poveşti şi poveşti...

În multe cazuri, autorul construieşte edificiul povestirii pentru a ajunge la o „morală” fără, însă, să devină astfel moralist sau didacticist: Bornei conversează la telefon pe diferite teme, minute în şir, fiind convins că interlocutoarea lui nu poate fi decât un intelectual rasat când, de fapt, stătuse de vorbă cu menajera unui fost magistrat (morala: Nimic în lumea asta nu e ce pare a fi); Dan face autostopul pe timp de iarnă şi îşi uită mândreţe de mănuşi în maşina insului binevoitor, care a refuzat obişnuita „plată” (morala: Până la urmă, totul se plăteşte); scriitorul Mardare, care trăieşte un adevărat calvar în blocul inundat de manele şi certuri, este pus să aleagă între a le face pe plac vecinilor şi posibilitatea unei întâlniri contondente cu individul care le face viaţa un chin, dar în final alege să se mute din bloc (morala: Întotdeauna există şi o a treia cale. Fuga, în cazul nostru). Dar este, oare, onorabil, să recurgem la ea?n.n. În Restul tranşei se dezbate problema fragilităţii fiinţei omeneşti şi se pledează pentru dreptul la „moartea asistată” (chestiune mult dezbătută astăzi în Europa), iar în Trăznetul stepei, un copil este martor, fără voia sa, la furtunoasa „încălecare” a unei iepe, dar textul nu are nimic indecent în sine, este chiar frumos; moartea este privită de A.M fie ca soluţie pentru ieşirea dintr-o situaţie dezonorantă (în Ultima dorinţă), fie ca modalitate ultimă de a scăpa de o boală cumplită, incurabilă (în Restul tranşei ).

Demnă de apreciat este capacitatea autorului de a construi dialoguri fireşti, credibile. Personajele sale discută natural, iar prozatorul le urmăreşte cu pricepere, cu fineţe uneori, gesturile şi reacţiile, creionând astfel profiluri şi caractere nefalsificate, folosindu-se, aşa cum am mai spus, fie de ticuri verbale (băieţelul din Agapa zice „cam da” ori de câte ori vrea să aprobe ceva), fie de expresii sau cuvinte mai puţin uzitate în vorbirea curentă (şleau, pripor, tăpşan, mursecat), dar şi de neologisme sadea.

I-am putea reproşa, totuşi, autorului o anumită tuşă bombastică, o oarecare preţiozitate în exprimare, dorinţa, destul de evidentă, de a epata, fapt care impietează asupra firescului, naturaleţii discursului epic. Iată doar un exemplu din povestirea Turistul (ar mai fi însă şi altele): „Intruziunea semenilor, exuberanţa lor molipsitoare injectată de amperajul superior al agrementului neîngrădit”. Un oarecare personaj (pentru a rămâne la aceeaşi observaţie) nu ascultă ce-i spune celălalt, ci receptează ; altul nu cumpără, ci achiziţionează mai ştiu eu ce (cartofi, bunăoară), iar un altul nu are, ci posedă o gospodărie. După cum spune chiar autorul la pagina 185 a cărţii sale, „vorbe oarecum pompoase”. Nu-l putem contrezice!

Trecând peste aceste mici observaţii, putem afirma că Alexandru Moraru scrie o proză robustă. Lumea lui este când banală, când sordidă, când plină de pitoresc, dar niciodată plictisitoare. Aşa cum deja ne-a obişnuit, el a adunat între copertele cărţii sale, şi de această dată, texte meşteşugit scrise şi care se citesc cu interes şi plăcere.

 

 

*Alexandru Moraru, Nechemat în uitare, editura Eurostampa, Timişoara, 2015