LECTURI PARALELE
Livius Petru Bercea
Energiile liniştii interioare*
Constantin Novăcescu a alcătuit substanţa volumului de debut (Ca o pleoapă de înger , editura „Anthropos”, Timişoara) din poemele „arestate” de către fosta securitate într-un dosar de urmărit de prin anii '70 ai veacului trecut. Recent, au apărut, aproape concomitent, volumele de poezie Somnium Constantini şi Semnătura focului (ambele la editura „Hestia”). Am descoperit un cu totul alt poet, mai „matur” în expresie decât la debut, fără apel la experimente, sigur pe imagine, păstrând puţine locuri comune din volumul de la început şi cu textul organizat altfel decât în poezia de tinereţe. Poezia lui Constantin Novăcescu are calitatea de a sublima trăiri, stări, sentimente într-o expresie atât de concentrată încât dă senzaţia că lectorul s-ar aşeza la o masă asezonată cu cele mai rafinate şi mai puternice arome. Întregul demers liric pare a se rândui în jurul unor repere fundamentale pentru sistemul de valori al poetului, nu foarte extins, dar „afişat” cu grijă şi permiţând foarte puţine abateri sau ieşiri din matca unei imaginaţii care rămâne ancorată în ceea ce poetul consideră esenţial pentru insul uman: apartenenţa la un cosmos non-agresiv, guvernat de o raţiune superioară şi impregnat de o lumină difuz-ireală.
Poemul însuşi, centru al preocupărilor poetului, pare a se naşte din imagini care nu aparţin lumii terestre, închegând o veritabilă artă poetică: „lasă-mă Doamne\ să pătrund\ în spatele cuvântului\\ în urma lăsată de înger\ în lumina amurgului\ inefabilă\\ în marea necuprinsa\ tăcere a fiinţei...” Starea care stimulează imaginea poetică e cea numită de grecescul apatheia , „linişte, calm, eliberarea de orice patimi”, altă ipostază a condiţiei umane decât modernul conotat negativ apatie. Aşa că textul lui Constantin Novăcescu apelează din belşug la imagini care se rânduiesc aproape sau la mică distanţă de apatheia: odihna gândului („doar zborul ascuns\ al îngerului\ şi gândul încremenit în sine” sau: „lucrurile se-nvăluie-n ceaţă\ adorm sunetele\ miresmele picură rar\\ odihna gândului...”); pacea tăcerii („iată pragul\ spre pacea tăcerii\\ despărţită nepătimirea\ cu floare şi rod\ de uriaşa-ncleştare a timpurilor”); lumina („spun\ acesta e locul\ lumina orbitoare\şi contemplarea”; „doar ruga neîntreruptă\ învăluind treptele scării\\ stropi de lumină în poartă...”); taina („doar liniştea în faţa tainei\ pragul locului”).
Fără a fi propriu-zis o poezie religioasă, lirica lui Constantin Novăcescu este permanent dominată de simbolul îngerului, ca prezenţă permanent ocrotitoare („doar îngerul de veghe\ şi gândul\ gândul aprins”), de marea taină a unului\ unicului („limpede sigiliu ascuns\ în inima golului\\ deasupra de timp\ unul”; „unul\ dincolo de marginile fiinţei...”), pe care îl întâlnim ca partener de dialog în ciclul Psalmi din volumul Somnium Constantini : „abia te-am întrezărit\ sub bolta de flori\ fără nume\ plutind hieratic în eter\ ca o lacrimă de iubire”. Un unitar grupaj de poeme, Suflet urcând treptele, din Semnătura focului , este dedicat iubirii constante: „mă vei găsi\ la capăt de drum\ aşteptând” şi aminteşte de un ciclu de poezii de aceeaşi factură din volumul de debut.
Poezia lui Constantin Novăcescu are o densitate expresivă remarcabilă, definitorie pentru un artist echilibrat şi avid de esenţe.
*Constantin Novăcescu, Somnium Constantini , Poeme, Editura „Hestia”, 2016; Semnătura focului , Poeme, Editura „Hestia”, 2016.