LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu

„aici zac cu toţii. de dromader nu se mai ştie nimic.”

Tudor Creţu este doctor în literatură comparată, ma nager al Bibliotecii Judeţene Timiş, realizator de emisiuni TV şi de proiecte culturale (între ele, festivalul naţional de literatură LitVest), editor (între altele a iniţiat, îngrijit şi prefaţat integrala poetică Ion Monoran). Născut în 1980, este unul dintre cei mai activi reprezentanţi ai generaţiei sale. A publicat cinci volume de poezie (ne anunţă în preambul că mai are unul în lucru), trei romane, două cărţi de critică şi fragmente dintr-un jurnal. Volumul de faţă reuneşte poeme, în versuri şi în proză, din mai multe cărţi anterioare, inclusiv din Fragmente continue . Textele din Studio sunt dispuse în ordine invers cronologică, în timp ce live propune o reaşezare a Fragmentelor continue .

Critica literară nu are timp pentru live . Nici măcar pentru Studio live* . Probabil din cauza volumului mare, dens (sunt peste 160 de pagini), dar, poate, şi din cauza complexităţii scriiturii. Este o carte multi-gen, oarecum ciudată. La apropierea prin lectură, mi-am adus aminte de următoarea revelaţie 1 scrisă de Adrian Popescu: „Dacă operele de artă ar putea fi clasificate după un criteriu entomologic, ar exista două modele (tipologii) fundamentale: 1. modelul stupului şi 2. modelul muşuroiului. Modelul stupului […] ar fi efortul edificării unei opere, a unei vieţi exemplare, autoconstrucţia de sine. […]. Muşuroiul cu forfota sa neobosită nu produce mare lucru, e dinamismul sterp al nefixării într-o formă. Muşuroiul lucrează după stilul manifestelor avangardiste, ele provoacă, promit, dar nu satisfac foamea de absolut, sunt spectacolul tinerelor energii divergente. Fragmentarismul operelor postmoderne şi imperfecţiunea lor voită ţin de spiritul muşuroiesc. Ca să nu scap un joc de cuvinte, regretatul Alexandru Muşina era adeptul vieţii şi tehnicilor literare derivând din dinamica muşuroiului, iar clasificările sale ingenios-umoristice, împărţirea literaţilor în vânători şi culegători, trimit la modelul muşuroiului, furnicile vânează prada minusculă, albinele culeg polenul florilor ca oamenii fructele pomilor. […]” Ei, bine, Tudor Creţu este în ambele categorii deopotrivă.

Zona Studio cuprinde grupaje în versuri sau proză, redistilate, unele publicate anterior, dispuse în ordine invers cronologică. În Țară, ţară ... (prima parte care începe cu I. Cazuri) ni se prezintă un tablou 3D format dintr-un mix de pseudo-atrocităţi cotidiene, expuse radiaţiilor media, care definesc o ţară mai specială, sau chiar, uneori, un fel de a percepe viaţa şi poezia, cu multă ironie şi, de multe ori, cu suferinţă. În cea de-a doua parte (II. 1989, 88, 87 etc.) asistăm la o delicioasă (dură, dar şi prietenoasă) intervenţie pe textele lui Bogdan Lipcanu din Fuck tense . Jurnalul fantasmatic e o operaţie apropiată de chirurgie, dar şi de psihic şi psihologic. Tăieturi adânci care relevă tot felul de mecanisme sofisticate, greu de înţeles. Abundă tot felul de imagini, care mai de care mai stranii, dar şi idei sau legături mai mult sau mai puţin inspirate. E, totuşi, un deliciu. Se declamă, e chiar Tudor care reuşeşte să se întoarcă pe sine din interior. Dantelăriile Adelei şi Obiectele oranj sunt primele două volume de versuri ale lui Tudor Creţu, prezente substanţial în Studio . În Preambul (la Dantelăriile Adelei ) Şerban Foarţă, pe lângă încurajarea şi urarea „Bună dimineaţa, Tudor Creţu”, emite un fel de suspin: „Reîntorcându-se, mereu, «zur Sache selbst», Tudor Creţu se mai şi repetă, schematic, redundant sau previzibil: monotonia-i, însă, nu e una a «sfârşitului continuu», să zicem, dar a perpetuului început. Iterativ prin definiţie, experimental, când nu cade-n rutină, are-n el ceva auroral.”

Zona live este o reaşezare a unor extrase din Fragmente continue. Poeme live . Conţine texte viguroase, multe dintre ele foarte bune, care au forţă, fior şi cromatici armonioase. Se păstrează aceeaşi stranietate, încifrări şi „uşi deschise” prin care poţi doar să ieşi. În Crestături , care încheie acest volum, Tudor Creţu practică „jocul” pe care îl făcea şi Alexandru Muşina (în Nepotul lui Dracula ), anume, îşi inventează interviuri sau articole critice la adresa sa şi a operei sale. Şi o face corect. Şi cu bune şi cu rele.

E evident că Tudor Creţu nu se înscrie în tiparele congenerilor. Face eforturi să fie altfel (şi reuşeşte), gândeşte diferit, trăieşte hiperactiv şi, mai ales, în plan socio-cultural, lucrurile îi ies de minune. Eu cred că Tudor gândeşte în limba engleză (ceea ce e cool ) şi simte şi transpiră în limba rusă. Avem de-a face cu o poezie care încearcă să surprindă viaţa trăită alert, cotidianul repetitiv, obsedant, care totuşi te transformă, moartea ce pluteşte peste tot. Dar simbolistica alambicată şi amestecul de ludic cu dramatic transformă experimentul literar într-unul doar pe jumătate reuşit. Uneori lipseşte sugestia, versul fiind explicit, iar referinţele religioase sugrumă cele mai multe dintre poemele în care apar, clişeizându-le.

Percepţia de volum eterogen este creată (şi) prin inserţia unui imaginar suprarealist care nu-şi găseşte locul exact în poezie – deşi apar izolat, imaginile rezultate ori sunt facile, ori încurcă şi mai tare. De asemenea, versul nu este întotdeauna tăiat într-un mod fericit, ci mai degrabă destrămat, iar rimele care apar fugitiv nu-şi au rostul (creează disonanţe care te fac să ridici din sprâncene). Şi la nivelul construcţiei primează acelaşi amestec (al procedeelor, al metricii) – întâlnim poeme lungi şi foarte lungi, dar şi poeme de două sau trei versuri, încercări imagiste forţate, jocuri lingvistice, intertextualism. Aşa cum procedează şi Tudor Creţu, voi cita, într-o anume cheie, din el însuşi:

„*\ minele de parker\ sunt săgeţi otrăvitoare\ umblu ca sălbaticii cu ele-n păr\ cafeaua\ mi-o aşez între coarnele taurului\\ sunt tânăr\ şi poate c-o să ţină\ cât să-ţi treci palma peste plopii înalţi” (p. 58)

„*\ doamne\ (numele tău e cel mai sigur început\ e sfâşierea mătăsii albastre\ ca la o împărţeală\ între fraţi […] )” (p. 91)

„– But what is your vision at the moment, if I may say so, what do u believe we're here for?

– Tot î ncerc să mă conving singur: eu nu mă uit la ştiri acuma, io mă uit într-un vas cu apă în clocot. Ăsta-i fioru. Eu nu scriu un text pe care n-o să-l citească nici zece inşi, io urmez o cale trasată în aer, o dâră rămasă dup-avion. Numa textu moare, nu şi punctu unde ajungi prin el sau omu la care ajungi. Îi ca o ghenă în care tot arunc ce-am mai bun sau, nu ştiu, o păpuşă pe care tot o umflu cu gura.

Oprah dispăru. M-am lăsat să lunec, ca la poarta ospiciului. ” (p. 96)

„* […] haide mam ă să-ţi cânt\ cântecul plasticului neted şi mat\ al celui mai tânăr angajat de gostat\ vezi placa asta vezi mistria hârtia\ între plăci (să) îmi trăiesc viaţa\ sigur şi apărat\ modest şi taciturn\ un steguleţ înfipt în rahat\ dar unde sunt strunirea încordarea în arc\ ruptura de arcuş\ unde e nebunia\ celui cu joardă neagră în mâini\ pe unde îşi plimbă vasile soţia\ când rup împreună şi fărâmiţează pâini […] ” (p. 105)

„V\ hai sine al meu\ îţi strig şi îţi cânt\ cu piatră cubică îţi sparg fereastra\ de pa strada străveche\ dar tunutunutunu\ e beţia contabilului\ şi rătăcirea avortonului\ de ce nu năvăleşti\ cu armatele tale cu torţe\ îmbibate\ presimt\ saltul de la un albuş la altul” (p. 117)

„* […] nu nu nu nu n n u nu\ po ţi înnebuni scriind nu\ am un fel de tulpini de livezi\ veştejite de pruni\ versul trebuie să fie lung\ să se deşire\ ca un fuior scăpat în faţa porţii […] ” (p. 123)

„ – Poezia lui, cum o percepeţi peste ani?

– Un text insular, aşa-mi părea când vedeam poemaşele alea în pagină. Literele erau de sârmă. Poeme cu muchii. Că şi Oranjele , tot din scrumiere, din lucruşoare-s făcute. Aceleaşi, parcă...” (p.153)

Cartea lui Tudor Creţu e un labirint în care eşti asaltat de indicii contradictorii, derutante, îţi trebuie multă răbdare şi la fel de multă ambiţie să duci volumul până la capăt.

* Studio live \ Tudor Creţu. – Timişoara : Printpress, 2015 (Carte apărută cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş)