CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

„Porumbiţa de lut”*

Ana Pop Sîrbu are o carieră literară atipică. Să nu spun ciudată. După debutul poetic timpuriu, din studenţia clujeană (Echinox, 1-2 din 1970), după cel editorial (1984, la un deceniu şi jumătate de la cel revuistic, Primăvara casei, ed . „Facla”, 1984), a urmat un hiatus şi mai lung, de aproape 27 de ani, pînă la o nouă carte (în 2011, Îngerul din zid, Editura „Brumar”). Ceea ce s-a întîmplat în continuare este iarăşi ciudat, dacă nu măcar greu de explicat altfel decît prin, eventual, evenimente, care în fond nu ne privesc, biografice: poeta s-a dezlănţuit pur şi simplu pornind într-o cursă contracronometru, una a tuturor recuperărilor, a timpului pierdut. Au urmat, metronomic, una după alta, alte cinci, şase cărţi. Un singur lucru, nu a făcut poeta: să-şi schimbe total poezia, reinventîndu-se, înregimentîndu-se obedient în rîndurile noii mode lirice, nonmetaforice şi minim expresive, nud biografice şi, cel mult, ironic anecdotice. Aşa că atunci cînd, în 2011 i-am descoperit cartea Îngerul din zid m-am descoperit oarecum pe mine însumi şi adolescenţa mea literară clujeană, de la Arizona, de la Steaua, de la Cenaclul Echinox din Sala cinci a Facultăţii de filologie. Poezia Anei Pop Sîrbu conserva un aer proaspăt, primenitor de atunci, din acea dimineaţă a noii poezii clujene ce se anunţa. Poate că Ana Pop Sîrbu a pierdut trenul generaţiei (promoţiei) sale, dar nu şi-a pierdut, compensator, propria poezie, propriul ei sunet inconfundabil.

În noul ei volum de Poesii (ortogra­fierea e sugestivă în sine, e cea veche, de respect şi reverenţă faţă de arta în sine) poeta oferă, cum ar zice ea însăşi, decoruri (I. Decor, prima secţiune a cărţii din cele cinci). Adică „peisaje”. Fireşte lirice, îmbibate deopotrivă de emoţie trăită, dar şi de expresivitate în care metafora e vie, funcţională. Ceva ce rar se mai poartă în poezie astăzi. Pentru Ana Pop Sîrbu asta chiar nu contează. Și bine face. În peisajul său „cuvintele devin o fotografie minusculă” (p. 50). Ele au patina timpului trăit, şi nu doar mimat.

Dar cel mai mult mie îmi plac, şi cel mai bine cred că îi ies Anei Pop Sîrbu, poemele epice, oricît de scurte, de rupte dintr-un întreg, aşchii din el cum este şi acesta: „Jocul de şah e pe străzi.\ Un domn priveşte pe deasupra cravatei.\ Se aude un clinchet târziu.\ Cupa e plină.\ El trece strada.\ Odaia nu are margini.\ Pe uşă, un stol de păsări negre.\ Aşa stau lucrurile cu melancolia.” (p. 57). Alteori se alunecă spre viziuni hieratice: „Îngerul era palid.\ Iertător îmi ţinea palma\ În mâini.\ Flacăra lui era\ Chiar lumina ascunsă” (p. 53).

Nici seria de Portrete nu-i lipsită de melancolie, cea care aşază privirea în unghiul vizual cel mai bun ca să provesteşti viaţa: „Chipul tânărului\ Lasă gândurile\ Lîngă statia purpurie.\ Rana e larg deschisă,\ Să distingă muzica altei vieţi.\ În preajmă, lumina pe care o ţin\ Lângă orele efemere.\ Privirea ezită. Palid e drumul.\ Portretul meu e mut.\ L-am dăruit versurilor.\ Negreşit, solii rivali îmi vor împărţi\ Daruri.” (p. 65).

Cînd Ana Pop Sîrbu renunţă la aşa zisele construcţii peisagistice, altfel ingenioase, şi introduce în text propria-i viaţă, nelinişte, vulne­rabilitate rezultatul e o poveste lirică scînteietoare: „Meditam la femeia aceea\ Pe care am văzut-o într-un gang.\ Admirată de fulger, învăluită de aripi.\ O neclintită îmbrăţişare,\ Când nu mai vedeam nimic.\ Pele­rinaj subteran prin ape freatice.\ La capătul liniştii, trecătorii nu o băgau în seamă.\ Părea o porumbiţă de lut. O pâslă de clopot.\ Rar îţi deschidea ochii.\ Fluturii mureau în obscuritate.\ Printre nori vedeam\ Cum povestea creştea” (p. 72). Contraponderea filonului liric, a „peisajului” (care domină cantitativ cartea), e materia densă în care autoarea se explorează pe sine: „Trupul meu e oglinda ta.\ Ca lucrul în sine,\ Ca ploaia deasă a trecutului.\ În chilii se tânguie viaţa.\ Halta intriganţilor e deschisă.” (p. 73).

Unul dintre cele mai frumoase şi emoţionante texte din carte e cel dedicat mamei sale. Aici referinţa strict biografică nu numai că nu limitează sensul, trăirea lirică pentru potenţialul cititor, ci, dimpotrivă, îl încarcă cu tensiune, cu emoţie prin declanşarea, trezirea în el a empatiei.

Nostalgia din secţiunea IV Emotikon e una în registru aşa zicînd muzical, dar şi în cheie livrescă: „Inima mea e un scarabeu.\ Tot mai umilă-i gâlceava ei.\ Doar norii asurzitori vor şti\ Ceva despre ea.\ Ini­ma ta e-o literă.\ O pajişte plină.\ Se face ţăndări piatra în lumină,\ De grâul semănat în mine.\ Țin în mână lucruri care nu mai sunt.\ Doar amurgul se strecoară\ Pe lângă noi,\ Despăturindu-şi faţa” (p.85).

În timp ce unele poete din generaţia sa s-au dat de trei ori peste cap şi s-au transformat în fetişcane minimaliste cărora le dă mîna a nu-şi mai ascunde nimic, Ana Pop Sîrbu a rămas doar ea însăşi în substanţă şi formulă poetică. Semn de personalitate lirică reală.

*Ana Pop Sîrbu, Poesii, Editura „David Press Print”. 2015, 124 p., cu ilus­traţii în policromie de Oana Bolog-Blech şi prefaţă de Felix Nicolau