logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Romulus Bucur

 

 

Vremile şi omul*

 

logoMărturisesc o atitudine mai degrabă ostilă faţă de perioada interbelică. Aceasta datorită pe de o parte diabolizării ei în vremea comunismului, care nu avea cum să nu lase urme, pe de alta, datorită angelizării ei prezente, în scrisul unora care nu aveau cum s-o cunoască decît din relatările unor părinţi, bunici, rude sau prieteni de familie îndeobşte nostalgici, or, această nostalgie e de regulă însoţită de ştergerea asperităţilor, sau din literatură, adică nu de la prima mînă. Am avut şi eu acces la astfel de surse, dar se pare că amintirile lor nu erau atît de plăcute, iar din literatură am preferat relatările mai puţin complezente şi detaliile care mi s-au părut mai obiective, adică nu cele care să suscite o interpretare pozitivă sau elogioasă. În aceste condiţii, o carte intitulată, în stilul sfătos al epocii, Îndreptar pentru tineret nu prea avea şanse să-mi stîrnească interesul dacă n-ar fi avut nişte mari atuuri. În primul rînd, numele şi renumele autorului, despre care am mai scris, chiar în paginile acestei reviste (Ştiinţă şi conştiinţă , „Arca”, nr. 4-6 \ 2002). În al doilea rînd, garanţia de seriozitate profesională a îngrijitoarei ediţiei, Sanda Golopenţia (asociată aici cu Ruxandra Guţu Pelazza). În al treilea rînd, după cele de mai sus, e cam greu să rezişti tentaţiei de a deschide cartea şi, după ce ai făcut-o, s-o laşi din mînă, şi, mai ales, să nu cazi pe gînduri.

Cartea e în primul rînd o mărturie a unui intelectual (autorul preferă termenul cărturar şi derivatele sale) responsabil. Responsabil în mod concret, pentru destinul său şi pentru cel al poporului său, nu pentru problemele abstracte ale umanităţii, sau, mai aproape, de noi, ale Occidentului european.

Găsim un rezumat al crizei (nu a celei generaţioniste, pe care o contestă, considerînd-o bovarică), ci a modernităţii, cu exemplificare din zona politico-economică, extinzîndu-se în sfera creaţiei de bunuri spirituale şi văzută istoric şi explicînd mişcarea comună a epocii către regimuri autoritare sau totalitare, ceea ce complica încă şi mai mult situaţia României, cu un proiect de ţară încă nedus la capăt (îngrijorător e că sîntem cam tot acolo):

„Neamurile Apusului încercaseră un dereticat mare al vieţii lor; şi n-au ajuns decât până la jumătate [de] drum. Au redus la absurd toate valorile vechi şi n-au ajuns să le întemeieze pe cele noi”. […]

„Artele, filosofia, istoria s-au resimţit îndeosebi de nihilismul apărut din decepţia seculară a apuseanului. Ele deveniseră îndeletniciri gratuite, exercitate în umbra burgheziei dominante sau a catedrelor trecute în buget. Valoarea lor era în funcţie de aprobarea mecenaţilor şi a autorităţilor ierarhice” (pp. 83-84).

Structura de rezistenţă a cărţii o reprezintă ideea de bidimensionalitate :

„Există comandamente ale vieţii noastre; suntem aşezaţi însă totdeodată în vreme şi părţi ale unui întreg, care e poporul nostru (înainte de a fi membri ai omenirii, ai civilizaţiei şi culturii apusului, adică). Avem datorii faţă de noi: trebuie să ne străduim să împlinim legea noastră individuală, fiind neîncetat «sub vremi»… Simpli şi pioşi, trebuie să acceptăm să realizăm concomitent pe două planuri, să suferim contradicţia lor, să ne bucurăm de coincidenţa lor…” (p. 138).

Termenul pe care el îl foloseşte e cel de neam , destul de încărcat acum, după devierile politice care s-au servit de el, parţial anticipate de autor (care totuşi nu avea cum să prevadă naţional-comunismul), de conotaţii negative; îşi ia totuşi prevederea unei rezerve: „neamul (vorbă tocită şi afectată, căreia trebuie să-i dăm bogăţie nouă)”[1]. Şi, pentru a clarifica lucrurile, le putem pune într-o perspectivă istorico-antropologică, şi anume, cea a vechilor indo-europeni:

„Individul nu există pe de-a-ntregul decât în funcţie de dubla sa apartenenţă la comunitatea contemporanilor şi la neam. Valoarea sa se măsoară prin felul în care el se achită de obligaţii în aceste două domenii”[2]

Figurile tutelare, Bălcescu, reprezentînd modelul de cărturar angajat fără rest în acest proiect de construcţie naţională, şi Eminescu, din care subiectul de meditaţie e destinul acestuia, nu ideile sale, amendabile, devin obiectul unor distincţii subtile – Eminescu e considerat un conservator naţionalist , nu un naţionalist conservator, pe cînd Bălcescu e doar naţionalist (p. 95).

Remarcabilă e gîndirea sa critică, cu justificate accente ironice:

„Ceea ce trebuie făcut este să importăm realizările gata făcute, care constituie civilizaţia, şi să reproducem toate produsele de ordin politic, artistic, tehnic. Scutiţi de efortul descoperitului, ne dispensăm chiar şi de osteneala adaptărilor şi a familiarizărilor” (p. 108).

O gîndire critică aplicată atît realităţii locale, cît şi celei occidentale, pe care o priveşte fără iluzii; constată că Occidentul reprezintă pentru majoritatea concetăţenilor contemporani lui (din nefericire, nu pare a se fi schimbat mare lucru între timp) un spaţiu

„imaginar, suprafaţa lor [a ţărilor occidentale, n. n., R. B.] acoperită pe de-a-ntregul de ce au capitalele lor mai «avansat»). Sofia şi Belgradul, Varşovia şi Budapesta, cu toate că în ţări învecinate cu a noastră pe hărţi, ne par incomparabil mai depărtate decât Parisul, Berlinul, Londra, New York -ul. Ţara românească n-are realitate pentru noi decât când aduce cu acest spaţiu adevărat al nostru: în mănunchiul ei de oraşe, adică (şi e, dacă privim bine, numai «Capitala»: Bucureştii şi, şi ei, numai prin ceea ce îi aşează în fruntea marşului româniei spre civilizaţie)” (p. 105).

Întîlnim formulări de o perspicacitate, de o putere anticipativă extraordinară: „[V]eacul industrial – al lui Spencer – depăşeşte veacul militar feudal şi al statului absolut; nu înlătură însă un militarism al industriei” (p. 84). Sau îngrijorări de actualitate atunci, cînd nu se putea anticipa cea avea să urmeze – regimuri totalitare, fascist şi nazist, al doilea război mondial, instaurarea comunismului (între victimele cărora se numără), ca şi acum, cînd vremurile sînt la fel de tulburi:

„Dreptul imprescriptibil la existenţă al naţiunilor e una din formulele care pot fi mânuite în vremuri de pace; într-un război, care va căuta o împărţeală nouă a lumii, neamurile slabe vor avea să se teamă tot atât de mult de marii aliaţi care le vor salva, ca de duşmanii care le-ar putea strivi. În vremurile de măsurare a puterilor, fiecare contează numai cât înseamnă el” (p. 86).

Putem vedea de asemenea, cu îngrijorare, faptul că sîntem în continuare «sub vremi», şi că nimeni în afară de noi nu are vreun interes (altruist!) în bunăstarea noastră; e vorba de extinderea unor pieţe, nu de exportul unor valori morale sau de alt fel, imaterial:

„Iar credinţa în «Apus» e minată cu perseverenţă de chiar neamurile din Apus. Silite să ia în serios integrările industriale şi politice şi toate prefacerile sociale intervenite, ele «etatizează», «divizează», introduc deodată sau treptat regimuri de mână forte, înlăturând democraţia, liberalismul, intelectualismul, pe care noi fusesem obişnuiţi să le socotim desăvârşiri supreme, declarându-le forme istorice depăşite, ale veacului al 19-lea” (p. 101).

Aceasta în condiţiile unei globalizări care începea să se întrevadă încă de atunci. Problema, să sperăm că nu eternă, a României este în continuare aceea a modelelor :

„trebuie să ne punem deschis problema orientării noastre. Nu în chipul inoperant: industrializare – occidentalizare deoparte, nostalgia românescului pur sau rural, pe zi ce trece lăsat în urmă; nici occidentalizare – «întoarcere la românesc» (la care? la Alexandru cel Bun? la România feudală a lui Mihai? la cea funcţionărească din vremea fanarioţilor?... a rămâne răsăriteni? acum când tot orientul se europenizează rapid în umbra pagodelor şi a moscheilor lui?...)” (p. 86).

Putem cita şi comenta mult şi bine, concluzia se vede deja: o carte bogată, o carte de învăţătură. În primul rînd pentru clasa politică, în măsura în care aceasta e mînată de interesul public şi nu de umplerea conturilor ascunse în tot felul de paradisuri fiscale. Noi, ceilalţi, convinşi de la primele pagini, nu putem fi decît melancolici…

 

 

 

* Anton Golopenţia, Îndreptar pentru tineret, Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015.

[1] Anexă , scrisoare către Petru Comarnescu (fragment de ciornă, [31.1.1934], p. 170.

[2] Jean Haudry, Indoeuropenii , Bucureşti, Universitas \ Teora, 1998, p. 40.