LECTURI PARALELE

Gheorghe Mocuţa

Virgil Diaconu şi poezia postmodernă*

Directorul revistei „Cafeneaua literară” din Piteşti e un cunoscut poet militant care ţine pasul cu vremea şi atinge punctele vulnerabile ale existenţei în postcomunism, dar şi un critic exigent şi polemic care atacă problema ierarhiei şi mutaţiei valorilor (sunt cunoscute eseurile sale îndreptate cu patimă, dar uneori cu îndreptăţire împotriva unor istorii literare şi îm potriva poeziei lui Mircea Cărtărescu). Ancheta lui Virgil Diaconu, iniţiată şi defăşurată în ultimii ani în revista „Cafeneaua literară” şi apărută recent în volumul Poezia postmodernă. Anchetă, Editura „Feed Back”, 2015, s-a născut la 30 de ani de la începutul discuţiilor despre noul canon occidental căruia revista „Caiete critice” i-a dedicat un număr special, în 1985. După o perioadă de obsesii şi discuţii polemice, ridicate de noul curent-canon, lucru rile s-au mai liniştit abia după apariţia studiului lui Mircea Cărtărescu şi pledoaria lui pentru Postmodernismul românesc. Marin Mincu a purtat şi el stindardul discuţiilor până la apariţia antologiei Canon şi canonizare (2003) şi apoi a voluminoasei Panorame critice a poeziei româneşti din secolul XX. Apariţia Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu părea să încheie discuţiile teoretice şi listele deschise cu postodernii români, propuse de criticii importanţi. Despre postmodernismul ro­mânesc au scris între timp cărţi importante Daniel Corbu, Mircea A. Diaconu, Iulian Boldea, Ion Bogdan Lefter şi alţii.

Ancheta lui Virgil Diaconu debutează cu studiul propriu, de peste o sută de pagini, o sinteză critică a problematicii la noi şi o reevaluare a fenomenului, fără complexe. Critic, dacă nu reticent faţă de unele idei ale lui Mircea Cărtărescu, teoreticianul Diaconu îşi construieşte propria viziune, mergând la sursele americane şi româneşti. El procedează la o reordonare a discuţiilor depsre concept, distanţându-se de instanţele oficiale ale lui Cărtărescu şi Manolescu. Pledoaria poetului piteştean pentru opera autentică, dincolo de influenţe şi remanenţele livreşti e argumentul principal al acestei anchete şi al raţiunii de a fi al unui scriitor puternic, cu un temperament vulcanic, dar disciplinat. Dacă Virgil Diaconu nu are nimic de pierdut prin aplicaţia studiului şi lansarea întrebărilor, au, în schimb, de pierdut, o seamă de autori care nu au luat în serios ancheta sau dovedesc o oboseală cronică faţă de subiect: Adrian Suciu, Nicolae Silade, Radu Ulmeanu, Al. Petria, Nicolae Prelipceanu şi chiar Șerban Foarţă.

Printre cele mai serioase răspunsuri se numără cele date de Mircea Bârsilă, Liviu Antonesei, Marian Victor Buciu, Daniel Corbu, Călin Vlasie, Simona Grazia Dima, Gheorghe Grigurcu, Adrian Alui Gheorghe, Felix Nicolau, Adrian Dinu Rachieru, L I S, Ștefania Mincu, Florin Dochia şi Radu Voinescu. Rămâne un mister refuzul de a participa la anchetă a celor mai importanţi poeţi şi critici optzecişti. Sau, poate, un moft.

Cei mai mulţi respondenţi sunt la curent cu ideile critice ale lui Virgil Diaconu şi cu ideea cam exagerată, provocatoare a „Guvernului literar generaţionist”, „o fabrică a succesului pentru oficiali şi suporteri.” Invocând ideile lui Gh. Grigurcu despre generaţia 80, ale lui Alex Ștefănescu despre „sindicatul succesului” şi ale lui Liviu Ioan Stoiciu despre „clanul dominant”, Virgil Diaconu şi-a atras dispreţul sau ignorarea unor optzecişti oficiali, ajunşi, unii, în manualele şcolare. Lupta pentru idei se transformă pe nesimţite în luptă pentru putere, pentru dominarea pieţei literare. În locul dialogului, „canonicii” au ales reacţia strategică a tăcerii, ignorării şi indiferenţei. Cât priveşte pe cei 66 de respondenţi, opiniile lor sunt „fie favorabile poeziei postmoderne, fie defavorabile, în marea lor majoritate, fie indecise şi/sau ambigue.”

Atât Mircea Cărtărescu, cât şi Nicolae Manolescu au o viziune centralist-ideologică, reducţionistă, făcând abstracţie de centrele şi şcolile din provincie care s-au sincronizat din mers cu operele postmodernismului şi cu ideile lui, nu întotdeauna prin poezia americană, ci şi prin filiera franceză şi germană. E cazul scriitorilor timişoreni din jurul revistei „Orizont” (Petru Ilieşu, Daniel Vighi, Mircea Mihăieş, Viorel Marineasa, Adriana Babeţi, Marcel Tolcea, Eugen Bunaru, Ion Monoran etc.), dar şi al scriitorilor ieşeni, clujeni ş.a.m.d. Că doar soarele postmodernismului trebuia să răsară la Bucureşti... „Handicapul „provinciei” a fost şi va fi greu de depăşit, într-o lume globalizată, y compris pulverizată. Dacă la Centru gălăgia e mai mare, nu semnifică deloc vreun criteriu de valoare perenă, o detaşare de mărirea şi decăderea modelor. Iar existenţa, în ultimul deceniu, a Internetului multiplică, practic, la nesfârşit, arhipelagul poetic postmodern şi căile de comunicare.”, scrie Florin Dochia, ca răspuns la una din întrebările anchetei.

Pe de altă parte, ancheta de la „Cafeneaua literară” s-ar putea pro­iecta într-un „Salon al refuzaţilor” care îşi reclamă dreptul de a exista şi de a se manifesta. De a nu fi ignoraţi de istoria literară. Ceea ce se cam întâmplă, din păcate. Atât în cadrul generaţiei, cât şi, mai abstract, în postmodernism.

Intenţia lui Virgil Diaconu de a clarifica raportul dintre optzecism şi postmodernism nu e una greşită. Poate puţin inadecvată. Ce a ieşit, iarăşi nu e clar: nu prinde contur ideea postmodernismului sincronic, deşi balanţa înclină spre modelul occidental. Adevărata postmodernitate românească, rezultat firesc al unei societăţi postcomuniste/ postindustriale, abia de acum începe. Odată cu apariţia cărţilor importante de la începutul noului mileniu, indiferent de generaţie, şi odată cu apariţia unei noi generaţii care vede altfel literatura.

* Virgil Diaconu, Poezia postmodernă. Anchetă, Editura „Feed Back”, Iaşi, 2015