CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Un călător livresc*

Între Un fel de jurnal (1973-1981) şi Un altfel de jurnal (2004-2009), apărute anul trecut la Humanitas, în seria de autor Matei Călinescu, sub îngrijirea competentă şi empatică a doamnei Raluca Dună, – îşi află locul şi o seamă de însemnări dintr-un caiet oarecum răzleţit, intitulate de autor Spre România*. Ele datează din anii 2000-2002 şi sunt focalizate asupra unei călătorii în Grecia şi a altora două, după o absenţă de aproape treizeci de ani, în România. Între ele, însemnările sunt aleatorii, acoperind un evantai foarte larg de domenii asupra cărora Matei Călinescu reflectează, comentează, meditează cu aceeaşi sagacitate şi capacitate de a revela semnificaţii surprinzătoare cu care-şi obişnuise cititorul încă din operele anterioare.

Ceea ce m-a atras spre acest jurnal inedit a fost ipostaza de călător, necunoscută mie, întrucât puţin familiară chiar autorului, fire sedentară, de cabinet. Care totuşi îşi formase o viziune corectă a ceea ce va să zică un călător spre deosebire de un turist. Călătoria în Grecia are neşansa s-o facă totuşi în regim turistic, adică dependent de grup, de autocar, vas de croazieră şi regim hotelier comun, dar cu mentalitate de călător, cu nostalgia libertăţii şi profitând de fiecare ocazie pentru a evada. Din fericire, e cu Uca, soţia solidară şi complice, care mai fusese la Atena şi îşi asumă acum misia de ghid f ără obişnuitele clişee debitate de ghizii profesionişti: „Curând ne desprindem de grup şi vizităm vechiul Ephesos în doi, mergând agale, oprindu-ne deseori”. Desprinderea de grup şi mersul în pas de voie sunt aspiraţiile oricărui călător pentru care cea mai dezagreabilă obligaţie e graba: „Graba comercială căreia i-am devenit prizonieri naivi [...] Suntem mereu sub imperativul grabei. ” E agasant, mai ales că dăduse prioritate acestei călătorii în detrimentul unei inerente operaţii biliare, iar acum suportă consecinţele. Ceea ce nu-l împiedică să privească lumea cu ochi iscoditor şi să vadă tot ce turistul comun nu vede sau, dimpotrivă, apreciază, precum kitsch-ul, care nu putea să-i scape tocmai celui ce îi dedicase un capitol într-unul din studiile sale car dinale **: „...tot ce ţine de turismul modern de masă intră în categoria kitsch-ului. ” Exemplele le găseşte pretutindeni, cum, bunăoară, pe vasul de croazieră cu vreo mie de turişti de toate naţiile, unde „nimeni nu citeşte”, iar „Atmosfera generală [...] nu ne încântă nici pe Uca, nici pe mine, pluteşte în ea, inefabilă, o anumită vulgaritate (căci şi vulgaritatea poate fi inefabilă). ” Dar numai el vede şi numai pe el îl încântă descoperirea unei adolescente care, total abstrasă, citeşte totuşi într-unul din şezlongurile de pe punte. Episodul acesta e unul din cele mai frumoase, graţie portretului acelei fete, schiţat în tuşe de o supremă delicateţe, cu insistenţă asupra privirilor ei: „...ochii cu gene lungi mişcându-şi pupilele aproape imperceptibil de la stânga la dreapta şi apoi de la dreapta la stânga, coborând încet spre josul paginii, indică interesul viu, concentrarea, participarea la evenimente dintr-o altă lume [...] Imaginea ei îmi inspiră un fel de bucurie şi simt că mi se va întipări în memorie...” Ceea ce se şi întâmplă; mai târziu: „Mă gândesc la adolescenta din şezlong care citea un roman de Balzac, şi pe care n-am mai văzut-o. E poate singura care e aici fără să fie aici. Miracolul lecturilor adolescentine. ”

Atena, vizitată la trei ani după Ierusalim, este pentru Matei Călinescu, al doilea „oraş esenţial”, deşi însemnările de jurnal nu depăşesc nivelul cotidianului şi sunt bruiate de diverse dezagremente: stare de sănătate precară, un hotel în care V. , fostul său student din anii ‘60, le rezervase camera, se dovedeşte a fi o maison de rendez-vous de unde se grăbesc să se mute, traficul „intens, nervos”, toate acestea produc fugare, spontane reflecţii culturale, dar sunt mai puţin prielnice meditaţiei. Se întâmplă să fie şi Săptămâna Mare, restaurantele oferă meniuri de post facultative, dar, în Vinerea Mare, exclusive, se simte peste tot o fervoare de un tip aparte, nu neapărat mistică, ci identitar ortodoxă: „E un mod de a ne reaminti că ne aflăm într-un spaţiu cultural bizantin, esenţial ostil modernităţii laice. În ghidul meu plin de platitudini şi clişee dau peste o observaţie interesantă: grecul nu crede nimic din ce spune şi nu spune nimic din ce crede. Observaţie adevărată şi în cazul românului. ” Cum se vede, deşi a aterizat la Atena din America, tot „cazul românului” îl preocupă, mai ales că Atena îi impune la tot pasul asemănări cu Bucureştiul. Tot prin intermediul lui V sunt invitaţi după Înviere la o petrecere („cu plată!”) românească, cu „miel la proţap”, unde remarcă de îndată „un aer de sărăcie sărbătorească”, care asociat cu „aerul” oraşului, cu „înghesuiala, cozile la ghişee, vocile iritate, căldura sufocantă – deşi nu suntem decât în mai – seamănă perfect cu cele din România, de unde a trimite cărţi prin poştă era, şi continuă să fie, un adevărat coşmar. ” Coşmar se dovedea şi a trimite nişte cărţi din Atena. Singura diferenţă, în favoarea Atenei, era zâmbetul oficiantei la finalul operaţiunii: „Sunt multe analogii între români şi greci, între Atena modernă şi Bucureşti, de unde sentimentul de familiaritate, de déjà vu, pe care-l am străbătând străzile prăfoase ale acestui oraş din Balcania. ” E uimitor cum, după 27 de ani trăiţi în mediul universitar din Statele Unite, nimic nu-l determină înspre vreo comparaţie cu patria-i adoptivă – se pare că sunt lumi incompatibile, – ci numai şi numai cu România ca istorie şi mentalităţi, şi cu Bucureştiul ca civilizaţie urbană. Matei Călinescu n-are sentimentul naturii decât într-o măsură foarte discretă, peisajele sunt remarcate rar şi în treacăt, fără insitenţă, în schimb fondul său cultural, Cartea!, e preceptibil subtextual în aproape toate comentariile sale. La un moment dat recunoaşte că „...aproape tot ce văd în această călătorie – Uca are aceeaşi impresie – mi se imprimă, iconic, în memorie şi capătă fără întârziere sensuri simbolice. ” Dar sensurile simbolice ale unor aspecte aparent banale, neobservate de turistul comun, nu i se revelează decât călătorului livresc, trecut prin cultură, care duce pretutindeni cu el şi, măcar, o carte.

Apropo de carte, călătorul şi-a luat pentru o lectură de intenţie şi a început să-l citească în avion, Ravelstein, ultimul roman al lui Saul Bellow. În însemnările ateniene, referirile la antichitate, de rigoare în relatările turistice, sunt practic absente, în schimb impresiile de lectură îl urmăresc şi se insinuează printre impresiile pietonale. Ravelstein îi suscită rezerve sub mai multe aspecte, dar mai ales unul depăşeşte nivelul considerentelor critice şi îl solicită afectiv: „Mă mâhneşteînsă [subl. RC] caricatura răuvoitoare, fără nuanţe, a lui Grielescu / Eliade. Cazul lui e mult mai complicat. Am meditat asupra lui de-a lungul anilor, cu multe schimbări neaşteptate de perspectivă, va trebui odată să scriu mai pe larg despre asta. ” A meditat şi continuă să mediteze. Cazul Eliade devine o preocupare ireprimabilă şi după întoarcerea din călătorie, mai ales după ce, la solicitarea lui Sorin Antohi, se apucă de un articol dedicat volumului omagial pe care acesta îl pregăteşte în memoria lui Petru Culianu: „Pregătindu-mă să scriu amintirile despre Culianu [...] sunt obligat să-mi pun problema legionarismului lui Eliade şi a generaţiei lui. ” Dar „amintirile” sunt excedate de problemele co nexe, se extind, depăşindu-şi limitele propuse, iar „Problema e Eliade: pe măsură ce înaintez, el devine tot mai enigmatic. ” Şi devine tot mai enigmatic pentru că întâi se impune răspunsul la întrebarea „Ce a fost însă legionarismul însuşi?” Şi apoi care a fost tipul de aderenţă a lui Eliade la legionarism, a fost antisemit? – nu există în scrierile sale nicio însemnare care să ateste aşa ceva – atunci fost-a el, poate, un criptoantisemit? Întrebările se nasc una din alta, iar certitudinile nu se arată. Dimpotrivă: „Dar ce-l face pe Eliade enigmatic, pentru mine cel puţin, e tocmai proza lui de după război, începând cu povestirea Un om mare, o proză codată şi supracodată, cu un calendar secret. ” Proză care trebuie pusă totuşi într-o dificilă corelaţie cu însăşi însemnarea de jurnal a lui Eliade din 18 septembrie 1945, deci tot după război, lipsită de orice echivoc: „Legiunea a distrus o întreagă generaţie şi a ratat pe toţi cei care au avut un contact cu ea, chiar sporadic. ” În fine, tot en passant, Matei Călinescu schiţează şi o posibilă concluzie care, în esenţă, tot dubitativă rămâne, dar ne obligă s-o luăm în considerare mai ales acum, când problema Generaţiei ‘27 a devenit din nou acută, după nefericita, intempestiva Lege 217/2015: „El [Eliade] n-a fost singurul român care a trebuit să-şi ascundă, dacă nu credinţele active (încă?) trecutul apropiat, legat de Garda de Fier [...] deşi fascismul ei, cu puternica lui identitate religioasă ortodoxă, e deosebit de toate celelalte fascisme. El se lăsase sedus tocmai de aspectul religios al Legiunii [...] Dar el nu mai putea vorbi, în Occident, nici măcar limbajul exaltat religios pe care îl folosise şi Legiunea, total compromisă politic. Or, acest limbaj era pentru el mai important decât Legiunea. Şi mai trebuie să adaug că acest limbaj el îl folosise cu mult înainte de deriva legionară”[subl. RC].

Subiectul Eliade e poate cel mai preocupant pentru Matei Călinescu, dovadă că el nu apare doar într-un singur paragraf, ci e dispersat de-a lungul întregului jurnal, dispare, reapare, ca o apă freatică, printre însemnări pe teme dintre cele mai variate, de la comentarii de picturi rare, sau speculaţii filologice, la meditaţii, rememorări şi confesiuni: „Visul meu, pe atunci, era o singurătate austeră printre cărţi. Acum nu mai visez, ci mă însingurez – totuşi nu fără anumite voluptăţi amărui. ” Un eseu incitant, precum Secretul Scrisoriipierdute de N. Steinhardt, după care „cheia de boltă” a lumii lui Caragiale ar fi iertarea, – îl readuce în actualitate pe neaşteptate, printr-o concluzie de necontrazis nici azi, mai ales azi: „Lumea lui Caragiale a devenit idilică [...] «Iertarea» în comunism şi în postcomunism e acordată de criminal altor criminali – e de fapt o parodie însângerată a iertării, o abjectă alianţă temporară între gangsteri, un punct tacit de plecare pentru noi crime. ” Probabil din astfel de sumbre constatări s-a configurat şi preocuparea sa pentru inexorabila senescenţă. Avea pe atunci 67 de ani, iar propria involuţie îi devenise perceptibilă şi o contemplă autoscopic, cu luciditatea omului de ştiinţă: „Cu vârsta [...] te temi tot timpul să nu faci un pas greşit. Relaţiile mele, chiar cu membri ai familiei, se încarcă de tot felul de mici bănuieli cu tăişul îndreptat spre mine însumi: nu e prezenţa mea nedorită? Mă întreb mereu: nu sunt din ce în ce mai incapabil să mă pun în situaţia, în punctul de vedere al celuilalt? Nu mi-e din ce în ce mai greu să mă plasez pe aceeaşi lungime de undă, cu tinerii mai ales? Nu vorbim limbi diferite, chiar când nu facem mai mult decât să schimbăm amabilităţi banale?” Întrebări, la urma urmelor, dramatice, care sfârşesc prin a-i impune cititorului aflat la „o anumită vârstă” să şi le asume el însuşi.

Cât despre România, în ciuda titlului cărţii, trebuie spus că, surprinzător, însemnările sunt destul de sărace. E vorba de două călătorii, una singur, când predă şi un curs la Universitatea din Cluj, alta împreună cu Uca, tot în vremea sărbtorilor de Paşti. În Clujul aflat sub administraţia funariotă, stupefiat de băncile vopsite în culorile naţionale şi, desigur, printre întâlniri realmente elevate, povesteşte cu Maria, femeia de serviciu, din hotelul Universităţii, maternă şi grijulie, care, însă, îl asigură ritos că „înainte” era mai bine şi că „Nouă democraţia asta nu ne place”. În a doua vizită, cu Uca, „Ne plimbăm pe străzile de altădată, călcând cu grijă pe trotuarele crăpate, sparte, cu adâncituri neaşteptate, de parcă n-ar mai fi fost reparate de atunci”, adică de aproape 30 de ani. Cum şi era. Imaginea României îi apare cenuşie şi dezolantă, cum până azi se arată tuturor celor ce încearcă să revină. Cum şi este. Iar concluzia lui Matei Călinescu este din nou de necontrazis: „România pare o ţară fără viitor: literal şi în toate sensurile [...] Viitorul s-a retras de aici, nelăsând în urmă decât detritus, ca în albia unui râu care a secat. E moştenirea fizică şi morală a comunismului mai rea decât orice catastrofă naturală, mai rea decât orice război pierdut. ” Remarcând „retragerea” viitorului, Matei Călinescu şi-a revelat fără să bănuiască şi însuşiri premonitorii. Au trecut de la aceste tragice însemnări cincisprezece ani. Şi de atunci nimic nu s-a schimbat.

* Matei Călinescu, Spre România (2000-2002) Jurnal inedit. Bucureşti, Humanitas, 2016.

**Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu. Traducerea textelor din „Addenda” (2005) de Mona Antohi. Postfaţă de Mircea Martin. Iaşi. Polirom [Litere], 2005.