CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

„Hieroglife scrise de aer”*

O carte de poeme de dus la ochi, aşa zicînd, frumos îmbrăcată într-o viziune gra fică, plus coperta, aparţinînd lui Mircia Dumitrescu. Poemele lui Eugen Suciu – marcă înregistrată, adică inconfundabile – par stări precipitate expresiv, cît mai concis cu putinţă. Parcă storc apă din piatră seacă:

Aerul rezidual

Necruţătoare ca un miracol

o primă gură de aer

zace în ea

şi ultimul oftat

floarea de colţ

presată între file

e pragul de sus al neliniştii

aş vrea să dansez

cu cineva

care cunoaşte paşii

(poem reprodus olograf de

autorul însuşi pe clapeta copertei).

Poezia lui Eugen Suciu, şi nu doar cea de acum, din Frica, e ruptă total de contextul liric de azi, de trend, cum s-ar zice, e, mai mult, în răspăr cu acesta – metaforică, cu o grafie mereu sporită, dacă nu calofilă. Ea nu poate fi asociată nici generaţiei sale biologice, cea optzecistă. Orgolios solitar, poetul pare să înoate, netulburat de nimic, în amonte, epatîndu-şi, mai mult, originalitatea, formula lirică personală. E o poezie a subtilităţilor de limbaj, a nuanţelor semantice sau culturale, a scurt-circuitului discursiv. Un spectacol minuţios lucrat de orfevru al formulelor lirice ce mimează perfecţiunea, rotunjimea desăvîrşită a poemului, precizia lui, cu riscul, fireşte dramatic, al eşecului:

Note pentru cartea amară (II)

Aproape trist – aproape gras

cu prea multe cuvinte în cap

ori prea puţine

lipsit de opţiuni

dimineaţa citesc

prima hieroglifă scrisă de aer

etichetele de pe slănina atîrnată în turle

magneţii din creierul berzelor

inscripţiile din cimitirul cifrelor

şi mai ales panica potecilor ofilite

pe care atît de bine

o descrie mercurul;

îmbătat de precizie

de cîte ori am prilejul

şi nu sînt văzut

izbucnesc în plîns

dacă ezit

pedepsele la care mai apoi sînt supus

devin excesive:

ploaia nu se mai opreşte

peisajele devin ipohondre

erorile răsună în coşul pieptului

ca nişte clopote

umbrele nu mai au limite

în case au loc dispariţii

Doamne!

nici unul dintre bastarzi

n-a fost pregătit

pentru astfel de responsabilităţi

(pp. 15-16).

Uneori densitatea, obsesia expresivă maximă sînt atît de presante încît poemul devine pur şi simplu aforistic sau haiku necanonic literar:

Cît de bine

Munţii

şi dezvirginaţi

şi eterni –

osîndă a contradicţiilor

cît de bine

ştie oceanul

să simplifice lucrurile (p. 59).

Există la Eugen Suciu un orgoliu epatant al formulărilor lirice exem plare. Apoi poetul relegitimează metafora, după ce noile promoţii de poeţi au aruncat-o la pămînt. O face chiar cu un fel de cinism intelectual, cu un dispreţ de sine însuşi care îl credibilizează în plus:

(...) uneori

„chiar înlăuntrul meu”

un cuvînt

ce părea părăsit

tresare în somn

„bubuie în munţi

şi decolorează capcanele” (p. 37).

Hotărît lucru, Eugen Suciu, şi nu doar cel de aici, din Frica, nu este atît cu spatele la realitate, la „proza zilei”, cît o metabolizează atît de insistent, rafinînd-o semantic, încît actul lui pare unul mai degrabă salvator decît unul de judecată, de sentinţă, de repudiere ori măcar respingere. Asta fiindcă poetul nu-şi părăseşte nicio clipă perspectiva exclusiv ontologică în care se aşază ab initio, simte şi scrie:

Note pentru cartea amară (IV)

Greu să fii

ceea ce eşti

într-un oraş care te îndeamnă

să te mulţumeşti cu puţin;

prinşi între zgomote

şi întrebări inutile

nu sîntem toţi uniţi

împotriva răului

cum îi putem apăra

pe cei dragi de ei înşişi?

de muzica fericită a bestiilor

de lexicul echivoc al sirenelor

de fructele infectate

de ecoul laş şi prudent

al întunerecului

pe care luna ori vîntul (totuna)

îl învinge mereu atît de uşor

mai bine chemi ajutoare

cît încă ninsoarea

e conectată la porumbeii sălbatici (p. 54).

În fine, iată o superbă artă poetică personală a autorului, totodată o definiţie a poeziei înseşi dată, prin ricoşeu, chiar de autorul ei:

Floare de mac

Chiar şi cu inima vestejită

de mînă cu un epitaf în sevraj

prins ca un iepure

în lumina farurilor

încă aş vrea

să încetinesc totul

mi-e tot mai frică

de lucrurile pe care

nu le-am făcut niciodată (p. 87)

P. S. Unele poezii sînt de atmosferă explicit arădeană (Mureşul, Micălaca, gara, strada Meţianu, brandul Aradului, UTA etc. ), ceea ce face din Frica o seducţie suplimentară pentru cititorul lui concitadin.

* Eugen Suciu, Frica, editura Tracus Arte, 2017, viziune grafică şi coperta, Mircia Dumitrecu, 92 p