CRONICA LITERARĂ
Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici
Vasile Andru: experienţă iniţiatică şi exotism*
Întoarcerea fiului rătăcitor
Nu are prea mare importanţă dacă Zece povestiri antume au apărut postum, cert este că autorul lor, Vasile Andru, reprezentant de seamă al generaţiei şaptezeci, le-a legat de viaţa de dinainte de moarte. Iar moartea ca trecere şi izbăvire e una din obsesiile practicianului isihasmului, ca meşteşug al liniştirii văzătoare. Prozator preocupat de experienţa spirituală a omului modern, el e interesat de simbolurile şi practicile credinţei, fiind în tot ce a făcut, un pacificus, un „făcător de pace”. Proza sa nu respectă canonul celei neomoderne, personajele sunt fragmente ale Eului/ Marelui Peregrin care colindă lumea în căutarea Adevărului, a Credinţei, a Salvării. După cum observăm şi în textul de pe coperta IV, Vasile Andru evocă o pildă hasidică despre Adam, care gustând din fructul oprit, i-ar fi scăpat şapte suflete care „au venit pe pământ fără păcatul strămoşesc”. Pornind de aici se poate întemeia o nouă Cale, o nouă căutare. Vasile Andru e un activist al re-întemeierii omului şi al salvării sale în vremuri postmoderne. „A trăi înseamnă a scăpa cu viaţă”, rosteşte personajul autobiografic, dublul autorului. Şi continuă: „Şi asta mi se întâmplă şi acum. ” Ceva din destinul lui Vasile Andru răzbate în povestirea Şase zile de rămas bun, tată, unde personajul narator se întoarce acasă ca un fiu rătăcitor, chemat de o telegramă care-i anunţa boala gravă a tatălui. În această povestire întoarcerea acasă e un prilej de a evoca istoria satului din nordul Bucovinei, sfârtecat de graniţa cu Ucraina. O istorie legată de gulagul comunist, de furtul din colhoz de care vorbeau vecinele mamei, de controlul grăniceresc, de trecerea ilegală a frontierei, de viaţa românilor alături de ucrainieni şi polonezii colonizaţi, de înstrăinarea fiului, de mama care nu mai înţelege rostul fiului în lume:
„Din viaţa mea se alege praful. Înţeleg că tu trăieşti cu un rost mai mare şi că înstrăinarea de mine are un rost mai mare. Eu mă simt ca şi furnicile care au năpădit în biroul meu. Pe sub cristalul mesei aleargă furnici. Au năpădit la mine că sunt de-a lor. Mă tem de păsări. Nu crezi că păsările au un aer agresiv, duşmănos? Nu te mai înţeleg. Ai făcut vid în jurul meu şi acum nu-ţi pasă. Faci rivalitate cu tot globul pământesc, pentru mine, apoi renunţi, mergi în pelerinaje, te cerneşti, te detaşezi. Poate că lumea în care zbori tu, nu-i de mine. N-aş putea practica şi eu zen? Nu din vocaţie, ci aşa, ca să nu te pierd. Te rog în genunchi, ia-mă şi pe mine în rostul tău. ”
Naratorul îşi vizitează tatăl în spital, redescoperă lumea copilăriei, mâncarea preferată, „tocinei”, asistă la revenirea vecinului Gherasim din puşcărie (şapte ani pentru că a cârtit împotriva comuniştilor), îi evocă pe bunicii dispăruţi în primul război mondial şi pe bunica Evdochia, moartă în deportarea din Siberia, îşi revede sora, pe Veturia, care îi reproşează că şi-a uitat familia, urmăreşte pe geam, stingher, cum femeile prăşesc grădina. Înstrăinatul se ascunde mereu între hârtiile sale, citeşte, scrie, dar îşi refuză tatăl când îi propune să-i lase casa drept moştenire. Ba chiar, într-un elan copilăresc pune mâna pe hârleţ şi ia legătura cu energiile pământului. La sfârşit, mama îşi însoţeşte fiul la gară; trecerea prin vamă cu prezentarea obligatorie a buletinului de identitate şi brutalitatea soldaţilor sunt văzute ca o trecere pe un alt tărâm, ca o încălcare a limitei, însoţită de simbolistica mitologică. Ca şi mâinile crăpate pe care le descoperă la plecare, în tren, şi revelaţia că „toate erau scrise aici”.
Meditaţia zen şi terapia pe care scriitorul a căutat-o o viaţă întreagă alături de misticii din Carpaţi, de istoria şi tainele de pe Muntele Athos, de aplecare spre isihasm, de întâlnirile cu maeştrii vizionari, de călătoriile iniţiatice, de studiul „geografiei sacre şi profane a vieţii”, toate aceste căutări şi experimente conferă povestirilor (dar şi prozei, în genere) o aură zen, un aspect sapienţial, fără a epata. Dar nu şi magie, cum ne-am aştepta. Ne amintim fără să vrem de influenţa operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade asupra propriei proze artistice. Aşa cum proza savantului Vasile Andru are nevoie de ilustrări, şi prozele antume sunt cel mai bun exemplu. Chiar dacă efortul prozatorului e de „a scrie în cuvinte autonome”: „Cât mai multe cuvinte autonome. Proza moare în robia cuvintelor”.
Dintre romanele de factură istorică şi mistică pe care le-a scris, istoria literară a reţinut Noaptea împăratului (1979) şi Muntele Calvarului (1992), ultimul inspirat de epoca ceauşistă. Aici, cum notează autorul în jurnal, haosul umanităţii decăzute devine miza cărţii.
Peregrinările lui Pacificus
În povestiri, Vasile Andru practică un realism artistic, dublat de experienţa iniţierii, pe urmele lui Eliade şi Sadoveanu. Criticul Laurenţiu Ulici făcea observaţia justă că „tendinţa prozatorului e de obiectivare a confesiunii, pe de o parte pentru evitarea excesului liric şi imaginativ iar, pe de alta, pentru asigurarea credibilităţii reflexive. ” (Literatura română contemporană, p. 360)
În prima povestire a cărţii, Taina Hiacinta era foarte aproape de cer când s-a prăbuşit, în Himalaya, eroul-narator încearcă să convingă două alpiniste care poposesc la mănăstirea lamaistă, să renunţe la urcuş. Comparaţia între alpinist şi monah, între extazul mistic şi extazul fizic se impune, ca şi motivul „amintirii morţii”:
„Mărturisesc că, pe atunci, eu nu aveam „amintirea morţii”; or, fără aceasta, niciodată nu simţi abisul existenţei sau culmile ei. Fără amintirea morţii rişti să te crezi nemuritor, nu în glorie, ci în inconştienţă, iar asta te ţine la suprafaţa lumii, nu în inima ei; la suprafaţa lui Dumnezeu nu în miezul legii Lui. ”
În povestirea următoare, Întâlnirea cu Evantia, în cimitirul maritim Sulina, povestitorul păşeşte pe urmele unui cunoscut personaj din romanul lui Jean Bart, Europolis. E un bun prilej de a introduce motivul mitic al ospăţului morţilor cu viii, „ca la traci”. În scurta povestire despre Monseniorul Vladimir Ghica facem cunoştinţă cu un alt personaj exotic, hotărât să-l convertească pe Lenin şi să schimbe astfel cursul istoriei. Monseniorul ratează întâlnirea datorită morţii premature a eroului revoluţiei bolşevice şi ajunge el însuşi victima închisorilor româneşti la 83 de ani.
Povestirea cea mai întinsă, Pacificus, este interesantă prin prisma destinului de peregrin al Autorului care dezvăluie o serie de detalii legate de activitatea hinduistă a lui Eliade şi de sfârşitul tragic al lui Culianu. Oportunitatea plecării în Noua Zeelandă pentru a înfiinţa o eparhie ortodoxă – ca delegat al arhiereului grec Despota cu care fusese prieten – îl apropie pe indianist de vibraţia Pacificului cu care se identifică: „Pacificul seamănă cu sufletul nostru… prin vastitate, prin atingerea iluzorie cu cerul, prin netezimea suprafeţei care ascunde zbuciumul abisal”. Prin intermediul profesorului indian Chakravarti, ucenic al lui Eliade şi Culianu, peregrinul Pacificus reuşeşte să primească un post de custode la o bibliotecă universitară şi să intre în legătură cu membrii unui cenaclu iniţiatic care experimentează trecerea de la cunoaşterea informaţională la cea revelatorie. Cu ocazia unor călătorii cunoaşte rămăşiţele Legiunii în Australia şi observă dezbinarea pe care a provocat-o securitatea. Cu toate că se căsătoreşte cu Wikamiria care încearcă să-l atragă spre activităţi pragmatice şi să pună scriitorul „la hibernat”, el practică în secret celibatul, după modelul lui Socrate, pentru a-şi proteja personalitatea şi aura.
Experienţa iniţiatică şi exotismul fac parte din ADN-ul povestirilor lui Vasile Andru şi îi întregesc carisma.
* Vasile Andru, Zece povestiri antume, proză, Editura Paralela 45, 2016