POEZIE
Geo Galetaru
poet, Dudeştii Noi
Inima pe colină
apoi a venit apa
apoi au venit păsările
tu stăteai pe mal şi priveai
pe un mal se întâmplau toate
viziunile atroce ale copilăriei
singurătatea într-un câmp de maci
nici furtuni
nici chipul îngheţat al nopţii
fără glas steaua
fără memorie
să rămânem ai spus
cineva îşi pune inima
pe colină
şi tace
Un alt pământ o altă lumină
trec prin camere cu ţigara în mână
mă-ntreb când o să plouă
când o să ningă
dar asta nu mai are importanţă
scrisorile zboară pe lângă tâmpla mea
asemenea unor gloanţe cu termenul expirat
poate aş vrea să vină o pasăre mică
să-mi ciugulească din palmă
dar nu
aici nu se întâmplă nimic
aici nu sunt păsări
nici păpădii
nici iepuri cu urechile ciulite
resemnarea e o lecţie bună
simt nevoia să dau limbile ceasului înapoi
să îndes perna în capul îngerului din colţ
dincolo de gustul blasfemiei
se roteşte parcă o sărbătoare tăcută
cineva ne acoperă cu o linişte albastră
ne întoarcem în gările din care-am plecat
batiste incolore
silabe ca nişte pâini aruncate în vânt
cine să mai alerge
după cărăbuşul de ieri
cine să inventeze pentru noi
un alt pământ
o altă lumină
Vei fi pregătit
să fim realişti
să acceptăm scuzele care ni se aduc în public
la jumătatea distanţei dintre tine şi tine
te-ai oprit
ai respirat aerul unei victorii întâmplătoare
poate că nu mai e nimic de făcut
şi lucrurile acestea decurg de la sine
eşti acelaşi în orice poziţie a stelelor
strigătul tău e un punct de reper pentru alţii
care trec prin păduri cu ochii închişi
şi aduc pietrele în calea celui învins
din când în când
trebuie să repari aerul condiţionat
să scuturi perna de spaimele nopţii
destinul tău de simbriaş al tuturor cauzelor
viitorul se târăşte-n genunchi ca un copil neajutorat
nu-ţi rămâne decât să aştepţi
un sunet care să taie lumina în două
să scoată la iveală măruntaiele evenimentului
vei fi pregătit pentru asta
inima ta e deja pe colina sălbatică
Totul e bine
vreau să dorm
lucrurile curg parcă invers
iepurii se întorc să ronţăie luna la colţuri
stăm de-o vecie aici
într-un pahar cu melancoliile vărsate pe podea
un tren pe câmpia nudă
un copac ca o improvizaţie a iernii
nu mai ştiu ordinea celor ce pierd
vecinii îmi spun că totul e bine
oraşul e un glob spânzurat de cer
în curând voi prinde şi ultimul tramvai
Mă simt vinovat
din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu ştiu prea bine ce
parcă cineva îmi şopteşte pe unde să calc
şi ce fel de haine să port
e toamnă şi lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele şi trandafiri
în grădiniţa umilită de vacarmul greierilor
duminica e o pată strălucitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
şi să car zăpada în casele oamenilor
ca şi când le-aş duce cărţi poştale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
şi-aşa viaţa aceasta abia ne mai încape
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
ca-n povestea aceea cu ferestre îngheţate
şi ierni ambalate-n pungi de plastic
mama muşcă dintr-un măr şi mă priveşte
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzeşte încă vieţile
Vecinul recită
aici
nu se fumează
aici apocalipsa întârzie mereu
suntem antrenaţi să mergem în două picioare
ba chiar în trei sau în patru
(la nevoie)
obosiţi de atâta metafizică
stăm zilnic la coadă
pentru un kil de lapte sau de lehamite
vecinul recită din rilke
cu ochii daţi peste cap
apoi iese în curte
şi alunecă
pe aceeaşi coajă de portocală
Aş fi vrut să vorbesc
Aş fi vrut să vorbesc
despre o scenă cu arbori şi păsări,
o scenă hieratică, aproape domestică
în imobilitatea ei cu rezonanţe de iarnă,
în care lucrurile se aşează blând
într-o sedimentare fără culori şi fără urmare,
şi cineva să vină
cu mâinile întinse spre mine
şi eu să-i aud vocea prelingându-se
prin umbrele care formează o perdea de mesaje desuete
în jurul meu şi al marilor adevăruri
care se încarcă de noapte,
aş fi vrut să vorbesc
despre toate acestea,
într-un moment când norii aduc liniştea
pe pragul caselor fără vârstă
şi parabolele nu mai deschid breşe
în arhitectura fragilă a dimineţii
Viaţa de atunci
Citim în cărţi parabole şi verdicte,
trecând prin camere goale unde praful încă vorbeşte
despre îngândurările unei toamne rebele, despre
iminenţa gesturilor care descompun lumina la amiază
ca pe un fruct al depărtării intrat în viaţa noastră,
aici e o altă vibraţie a lucrurilor, de parcă
am sta în loc şi am privi cum se mişcă lumina spre noi,
iar ceea ce se vede ar fi un joc al unui alt adevăr,
acel adevăr care duce păsările în iarnă
şi dă ocol fiinţelor încremenite-n uitare,
şi oare e de ajuns această trecere prin camere goale,
când vrem să atingem siluete şi glasuri fără să tresărim,
fără să ştim că ele au fost aici doar cu o clipă înaintea noastră
şi ceea ce întrezărim se resoarbe într-o altă denumire,
ca şi cum viaţa noastră ar fi viaţa lor de atunci
şi viaţa lor de atunci nu ne-ar mai găsi în acest loc