logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PROZĂ

 

Ion Nicolae Anghel

prozator, Timişoara

 

 

 

Mangaliotul

 

 

„La-nceput îi ziceam Mangaliotu'” o să intre-n poveste fostul merceolog. „Apăruse de nicăieri în viaţa culturală de-acilea şi-l remarcai prin moaca uşor stranie, parcă turco–tătară, pe care-o avea, şi-i plăcea să-şi anunţe apartenenţa la neamu' mangaliot şi sarmat. Ai lui rămăseseră la malu' mării, unde se născuse şi el, dintr-o mamă turcoaică şi un tată poate tătar, sau ce o fi fost. Sângele, -n tot cazu', se-amestecase şi nu puteai afirma care parte domină-n el şi, abia cu timpu', aveam să pricepem că «sângele vicios».

Era-nalt de peste doi metri, doi metri virgulă doi, şi-arăta falnic şi partea de sus continua cu un gât lung şi c-o bilă mare şi lunguiaţă, sau ovală, ceva ca-n picturile lui Giorgio de Chirico, pe care o-ngrija maniac. Se rădea săptămânal şi-o spăla cu lavănzi şi umbla cu tiuga descoperită, vară–iarnă, şi pentru el era un semn de virilitate şi-ncepuse să fie şi pentru cucoane. Sau aşa se vorbea în oraş. Nu-ş' dacă se discuta serios ori în băşcălie; cert e că se discuta.

Se mai spunea că-i prozator talentat şi fusese «uns» adjunct la revistă. Nu se ştia de cine «uns» sau «trimis». Oamenii şuşoteau ei-înde-ei şi-şi dădeau cu părerea că de Partid şi de la Centru. Dacă n-o fi fost şi-altceva. Şi nu vom cunoaşte multă vreme unde-şi avea el norma de bază , dacă la revistă sau la Partid , ori la Secu'.

Ulterior a pus mâna şi pe conducerea Asociaţiei Scriitorilor şi-a devenit şi «tata» Scriitorilor.

Şi, cam de pe-atuncea, nu l-a mai interesat scrisu ' şi-a dat-o pe udătură , da' cu măsură şi pe dame , unde n-a mai păstrat măsura şi-a ajuns la excese. Şi, tot de pe-atuncea, a băgat interdicţie să i se mai spună Mangaliotu ' şi-a optat pentru Condoru ', cognomenu' de-acu'. Pentru noi a fost simplu, că era chelbos ca Condoru'. În scăfârlie la el egzista exclusiv asemănarea cu vulturu' din Sud–America, ăl mai mare din lume, mai lung de-un metru şi cu capu' şi gâtu' golaşe, ca şi ale lui, şi era complet mut. Poate se voia o enigmă şi el pentru sexu' frumos ori poate voia s-ascundă ceva, n-aveam habar.

Cu vremea, «secretele» astea au început să se fisureze, că s-a dat pe mâna femeilor şi, ce-ajunge-n urechea unei dameze, ajunge şi-n urechile ălorlante. Şi-am început s-aflăm de beteşugurile, ce ne fuseseră ascunse cu grijă. Că-i plăceau femeile-mplinite şi coapte, însă era la fel de nesăţios şi după ălea cruduţe. Prefera elevuţele şi studentele, de trag la plaivaz şi aşază rime. Le racola de la lansările de carte ori de la cenacluri şi nu ducea lipsă de concurente inimoase la «jocu' erotic».

Trebile, de-au parvenit pân' la noi, ne-au cam pus pe gânduri şi nimic nu ni s-a părut în regulă cu personaju'. La el totu' era altmintrelea! Şi nu pentru că nu ştia să-şi ţină gura şi să nu difuzeze intimităţile, de nu se difuzează, că nu eşti fanfaron să te lauzi cu ele. Lucruri detestabile zic şi alţii, sunt destui bârfitori pe pământ, numa' că, la el, chestiile astea se altoiau pe beteşugu' ăl mare , care era doar al lui şi n-am fi bănuit că necazu' i se trage de la craniu' chilug!

De când am primit informaţia egzact, nu l-am mai privit ca pe un om întreg , ci ca pe un infirm şi ca pe-un ţicnit şi ca pe-un pervers.

Fusesem curioşi să aflăm ce dracu', Doamne iartă-ne, găseau nebunele ălea la Condor sau la Mangaliot , că noi continuam să-i zicem Mangaliot mai departe, când eram noi-înde-noi, ce găseau nebunele ălea la Mangaliot, de veneau hipnotizate la el, ca muştele la o lampă aprinsă? Cu ce le momea, încât uitaseră de ceilanţi bărbaţi şi-naintau decise şi ordonate, ca o armată, via Mangaliotu' ? Că doar nu le intra cu tiuga lucioasă în copcă direct, să simtă o mare durere ori o plăcere fără egal şi să nu mai accepte şi-altă experienţă şi să li se facă silă de ăilanţi masculi! Ce era?

Era că era pe dos.

Că-nainte să le facă ce le făcea, îi făceau ele lui!

«Secretu'» l-a aflat doamna Valeria Ştefan, secretara editurii, de la «clienta» Condorului, de se-ndeletnicea cu plaivazu' şi punea rime, şi care venise la editură cu caieţelu' cu şiruri şi rime. Şi toată treaba-i că individu' era pe invers.

Le chema la sediu' Asociaţiei şi flatarisea la ele şi «puţele» ălea se simţeau bine şi Mangaliotu' le turna şi-alte metafore în auz, iar ele chicoteau şi se-nroşeau de plăcere şi se afundau în fotolii. În fotoliile Asociaţiei, în care stătuseră mulţi scriitori până atuncea, şi era ca şi cum erau «scriitoare» şi ele şi se-arătau dispuse să îi cedeze. Aşteptau iniţiativa bărbatului. Chiar îl rugau, din priviri, să ia iniţiativa şi să nu le mai fiarbă.

Condoru' nu lua nicio iniţiativă. Continua să excite persoana cu vorba şi nici vorbă să se-apropie de ea şi s-o cuprindă-n braţe, s-o sărute şi să-i facă şi celelante. Nimica din ce ştia că se-ntâmplă şi nimica din «arsenalu'» folosit de masculii încinşi.

Dimpotrivă. O chema lângă el pe braţu' fotoliului şi se străduia să inducă nişte încredere-n ea şi-i explica că, -n cazu' lui, «ritualu'»-i niţeluş schimbat şi-o ruga să-l înţeleagă şi s-accepte, că excitaţia lui începe de la ţeastă şi trebuie să-l lingă pe ţeastă, până intră-n erecţie. Că, dacă nu-l linge, nu se produce «declicu'». Nu-ş' la care «declic» se referea Mangaliotu' şi nu-ş' dacă-nţelegea nici persoana, belea numa' ochii mirată şi puţin speriată, însă trebuia să-i lingă biluţa, c-, altmintrelea, n-avea erecţie.

Pfui! O treceau fiorii.

Rămânea de-a dreptu' prostită şi ce putea să mai facă, se-ntreba, că, dacă mersese până acilea, mersese departe.

Ăsta era «jocu' erotic» cu Mangaliotu' şi primu' mitan se desfăşura la etaj şi era pe bază de «harşti!» şi-abia mitanu' al doilea, la parter , pe bază de sfredel. Aşa ajungea dânsu' să se excite şi să devină bărbat: la sunetu' «harşti!» şi la senzaţiile ălea devastatoare, când îl lingeau pe ţeastă fiicele Evei.

Atuncea prindea nişte curaj şi amărâta aia şi-i palpa grijulie chelia şi-i simţea şi vinişoarele, ce-i străbăteau pielea capului, cum pulsează ori cum se zbat sub degetele ei, şi se hotăra. Şi nu se oprea, până nu-i umezea bila complet şi, în timp ce ea lingea sus , personaju' de doi metri, doi metri virgulă doi, se trezea jos şi se pornea să schiaune şi să geamă şi-i smulgea rochia sau fusta sau cu ce era îmbrăcată şi pornea asaltu'. Şi-aproape totdeauna se dovedea prea târziu…

Nici nu cred că mai avea importanţă, fiindcă persoana era deja «poluată». Că, cât lingea la ţeasta Mangaliotului, lingea cotropită de curiozitate şi de emoţie şi puzderie de animăluţe îi alergau bezmetice prin sânge şi pântecele îi lua foc şi nu mai era nevoie să-i atingă celălant sexu', că exploda. Exploda, ce s-o mai acoperim cu cuvinte. Se înmuia ca o cârpă şi era terminată. Şi, ce făcea el după , făcea el. Lucrau în timpi diferiţi , oriş'ce s-ar spune.

În situaţiile rare, când se-ntâmpla să-şi revină şi să redevină bărbat şi să cadă la o erecţie amândoi, vă daţi seama că era o fericire mare şi se felicitau unu' pe-ălantu' c-au legat două acte sexuale-ntre ele şi-au înnădit două numere-ntr-unu', cu toate că primu' fusese ratat. Şi persoana care reuşea isprava era ca şi sudată de Mangaliot şi iubea la el mai ceva decât Penelopa lui Elias Canetti la Odiseu! Că, ce-i făcuse Ulise, îi făcuse atâta de bine, încât n-a mai acceptat să-i facă nimeric. A trăit pervertită de vigoarea Grecului şi-a refuzat la toţi. Se ştie.

Şi astea, de-aveau norocu' de care vorbim, indiferent ce erau, eleve sau studente ori dameze cunoscute-n oraş, vipuri locale sau ce erau, făceau coadă la Mangaliot şi-şi aşteptau rându' supuse.

Totuşi, treaba nu-i de trecut cu vederea şi «hiba» nu-i dintre ălea de poţi trece peste ele uşor, că famele lingeau cu elan şi le prindea viciu' şi pe ele şi transmiteau viciu'. Beneficia numa' ăsta, Condoru'; nu mai trebuia să se spele nici pe cap, că-i făceau famele «toaleta» pe gratis.

Şi egzista şi pericolu' să-şi strice învăţăceii şi ţuţerii. Să le transmită năravu' şi să mai avem nişte «clone», în urbe. Din fericire, -i doar una: Dany Haşchilean. Tot lungan şi chilug şi-ngâmfat şi insensibil, ca şi ăla, şi tot «haşchie» perversă şi ăsta şi dornic să devină «chelie umblătoare» în spaţiu' public şi să aivă cliente şi să-l hârşie ălea pe bilă şi pe ceafă şi pe după urechi şi-n juru' gâtului şi s-aivă parte şi el de caimac de la fecioare, dac-o mai egzista fecioare!

Pân-acilea-i doar o parte din povestea despre Mangaliot sau despre Condor şi-am relatat-o, ca să pregătesc cititoru'.

Că e «bârfitor» şi «cabotin» şi «trufaş» şi «răzbunător» şi «lepră» şi «ciripoi» şi «grivan», s-a scris în altă parte. Urmează tot ceva rău şi scot ce e mai rău dintr-o întâmplare, care- a avut loc şi nu vreau să dau altceva decât întâmplarea cu Mangaliotu' şi profesoru' Sicoe, Tudorel Sicoe.

 

Era om serios, profesor la Filo şi, de trei ani, se-afla la Roma: ţinea cursu' de limba şi cultura română, în cadru' Lectoratului de-acoloşea. Nevastă-sa rămăsese-n oraş, preda la Arhitectură, la Facultă, iar fiică-sa alesese să devină tot arhitectă şi studia tot acilea.

Acu' venise vara şi se-afla în ţară de două săptămâni şi şi-a adus aminte de-ndemnu' Mangaliotului, de anu' trecut…

 

Ţine minte că apăruse inopinat în Cizmă, nu ştie nici azi de cine invitat, iar ăi de-l invitaseră s-au şters pe lăbi şi n-au mai vrut s-audă de el. Şi Condoru' s-a gândit să apeleze la domnu' Sicoe şi i-a format număru' de telefon.

L-a primit, ce să facă, deşi nu-i plăcea individu'. Îl ştia de «mangaliot», iar cuvântu' îi sunase dubios în auz, încă de la-nceput, şi păstrase distanţa. De data asta, se găseau, totuşi, într-un oraş străin şi-ntr-o ţară străină şi trăiseră-n acelaşi oraş şi se ştiau de mult. L-a ţinut mai bine de trei săptămâni. I-a cedat apartamentu' său. A luat-o pe Silvana, pe fiică-sa, care îşi făcea sejuru' estival la dânsu', şi s-au mutat la nişte colegi, plecaţi la un safari în Africa. Şi i-a fost ghid în săptămânile ălea şi-a cheltuit o grămadă de bani.

Nimica de zis: pramatia avea ştaif şi ştia să devină agreabil. Se purta culant şi protocolar cu fata şi nu pierdea niciun prilej s-o măgulească şi era şi pontos. Iar cînd se pornea să-i laude inteligenţa şi distincţia, o făcea să se simtă al naibii de bine. Da' cam la atâta s-a redus totu' şi n-a întins coarda niciun moment.

Într-una din zilele ălea a venit cu propunerea.

Poate s-a gândit să se revanşeze într-un fel, mai ales că ieşirile lor erau costisitoare şi rezervele financiare ale lui domn' Profesor — pe gătate. Ori poate tocma' de-atuncea-şi plănuise planu' mârşav, de-i încolţise în creieri, că-ncepuse să se uite cu jind la Silvana. Nu poate fi sigur.

Într-una din zile i-a vorbit.

Că cât cheltuise profesoru' Sicoe, cheltuise; nu se gândise să-i ceară vreun favor. Ce «favor» să îi ceară?

Se gândise celălant. Îi propusese să treacă, la-ntoarcerea acasă, pe la Asociaţia Scriitorilor, unde nu trebuia decât să completeze cererea de primire-n Uniune, ca să ajungă membru.

Fusese luat pe nepregătite şi chiar întrebase uimit: «Cine, eu?» şi «Nu m-am gândit, pentru că n-am decât nişte cărţi de cercetare literară, doctoratu' şi-alte două de-articole reunite; creaţie n-am. Baremi o plachetă cu versuri sau un volum de povestiri ori cu memorii, ceva, dacă nu un roman. N-am dovezi...», zisese, de parcă în Uniunea Scriitorilor intrau exclusiv creatorii, iar ceilanţi aveau interzis. Nu se gândise la chestie şi nu-l preocupase.

Intervenise numaidecât Condoru' şi «Maestre!» şi «Se poate, Maestre?» zisese şi «Sunteţi modest, cum se zice, fiindcă alţii n-au nici atâta şi bat nervoşi la porţile Asociaţiei, gata să rupă porţile! Cer cererea, s-o completeze. Şi mai punem şi noi două–trei recomandări şi, la prima-ntâlnire a Consiliului Uniunii, devin membri. » Şi: «Dumneavoastră aveţi cărţi şi aveţi şi dovada» ţinuse s-adauge şi apăsase pe cuvântu' «dovadă» şi «Dovada sunt eu, cum se zice» punctase, de parcă ar fi fost Ludovic al XIV-lea, ăla cu «Statu' sunt eu», şi nu Mangaliotu' sau Condoru' sau Domnu' Cumsezice.

A doua sau a treia zi, după discuţie, ieşise din Cizmă şi totu' se limitase la vorbe.

 

Acu' revenise acasă-, n vacanţa de vară, şi-şi amintise de ideea Condorului şi ce şi-a zis omu': şi-a zis că, dacă celălant avusese ideea, el n-avea de ce să nu-ncerce. În fond, se arătase «domn» cu Mangaliotu' şi credea c-o să fie «domn» şi Mangaliotu' şi nu trebuia decât să-şi ţină cuvântu'.

Da' percepea încontinuu în jur o atmosferă-ncărcată, de parcă ceva nebulos şi ostil îi lovise familia-n lipsă şi voia să afle şi n-avea de la cine să afle, că femeile lui păreau ferecate la guri.

Şi-a întocmit dosaru', cu c. v. -iu' complet şi cu semnalele critice, câte găsise în presă, şi-adăugase şi ălea trei volumaşe…

În clipa-n care a deschis gura şi-a spus ce a spus, erau tocma' la cină. «Mâine», le-a informat, «o să trec pe la Asociaţia Scriitorilor şi-o să-l întâlnesc pe Condor» a zis.

A-ncremenit fieştecare-n poziţia-n care se-afla, cu furculiţa în aer ori cu bucătura în gură, nu ştiu, şi «Pe scârba aia?» aproape a ţipat Silvana iar Profesoru', intrigat, a vrut să ştie şi «Ce ţi-a greşit, tată?» a-ntrebat, însă «Dă-l dracului de mangaliot şi de curvar!» a mai adăugat şi-a podidit-o plânsu' şi i se-nnodau lacrimile pe obraji şi-a părăsit sufrageria. Iar nevastă-sa «Mangaliotu' e-o scârbă! » a-ntărit spusele Silvanei şi «Nu vreau să mai vorbim de scârba aia în casă la noi, bine?» a făcut sau l-a implorat şi-nţelege oriş'cine că n-a mai putut să insiste. Da-n condiţiile astea, chiar trebuia să meargă la ăla.

 

Şade de minute bune pe terasa din spate de la «Continental» şi perdeaua de pomi îşi împinge ramurile încoace, iar masa din colţ, pe care şi-a ales-o, e-n umbră. Abia a trecut de zece jumate şi soarele încă n-a-ncins asfaltu' şi-acilea ajunge nişte aer plăcut dinspre parc şi parcă e ca o briză uşoară şi n-are deloc sentimentu' că este dimineaţă şi că urmează să vină potopu' după–amiezii şi i se pare mai curând că e seară ori ca şi cum ar fi seară, cu briza aia şi cu răcoarea aia, de se simt seara.

Asta simte, când zăreşte chelia lucioasă a Condorului mişcându-se pe alee şi-l vede apropiindu-se. Pe urmă escaladează scările de la terasă şi-şi ocupă scaunu'. Da' fără să salute şi fără aeru' ăla protocolar, de-l avusese-n Cetatea eternă, şi fără să facă eforturi să fie amabil, fiindcă n-a venit să fie amabil.

O bere rece, cere şi o bere rece comandă şi Profesoru' chelnerului şi, după aia, adică două, se corectează şi ăla destupă sticlele din frapiera cu gheaţă şi umple paharele, iar ei le beau fără să ciocnească şi e încă un semn, care nu poate să anunţe nimica bun.

«Uite, ţi-am adus dosarul pentru Uniune, cum m-ai învăţat» îndrăzneşte domnu' Sicoe şi «Lasă-l aici!» zice celălant şi-l pune pe scaunu' liber dintre ei şi se uită c-un dispreţ ucigător la dosaru' ăla şi Profesoru' observă că se uită cu dispreţ, însă nu-şi poate explica de ce. Şi, ca să-ndepărteze aeru' de stânjeneală dintre ei ori ca să rupă tăcerea, «Acum nu mai este urgent, c-aşa susţineai pe străzile Romei?» întreabă.

«Datele problemei nu-s mai alea, de-au fost» vine răspunsu' şi «Nu mai corespund. »

Ce-l izbeşte e nu fizionomia personajului, nici măcar fermitatea cuvintelor, cât cruzimile asiatice din priviri.

«Da' ne putem înţelege» aude sau «putem cădea la o-nţelegere», nici nu mai aude bine ce-aude şi nu-nţelege de ce «înţelegere» poate fi vorba şi-l năpădeşte o ciudă imensă pe sine, că s-a băgat în ce s-a băgat. Până să dea buzna peste el Mangaliotu', în Italia, nici nu-i păsase. După aceea tentaţia vanităţii a-nceput să muşte din el şi să se dorească nu numa' universitar ci şi scriitor şi, de ce să nu fie şi scriitor, dacă putea să fie? îşi zicea.

Constată că trebile nu-s atâta de simple, cum i le prezentase Mangaliotu' în Cetatea eternă şi nu-şi dă seama de ce nu mai sunt simple.

Cuvintele-l lovesc în moalele capului, când sunt rostite, şi nu vede legătura. E de-ajuns c-aude, ce-aude. Apoi face legătura.

«Îi tare năzuroasă şi fudulă Silvana, Profesore! Şi-amazoană şi nestăpânită, nu numai inteligentă. Iniţial am crezut c-am dat lovitura, însă n-am dat nicio lovitură. O ştii: se-nfige la cuvânt şi-i place să sară cu replica, că-i isteaţă, da-i place şi să se-nfigă-n persoană. Nu-ş' cine-ar putea să-i reziste!» demarează Condoru', abrupt şi-ameţitor, şi domn' Profesor nu are timp nici să-l deteste; e mult prea flămând s-audă continuarea şi continuarea vine.

«Am sperat să fiu eu ăl, care să-i facă faţă» zice şi nu pricepi dacă se confesează ori e de parcă i se confesează. «Am sperat să fiu taman eu ăla şi m-am ambalat, fără să-mi dau seama. După două–trei săptămâni am început să renunţăm la prudenţă şi să ne-afişăm împreună: la cenaclul Asociaţiei, la vernisaje, la filme, unde mergeam. Admiratoarele mele turbau, fiindcă deveniseră neinteresante şi se simţeau inutile, iar Silvana ajunsese aleasa. O sunau pe nevastă-mea la telefon şi nevastă-mea era la curent cu tot ce se-ntâmpla. Acasă o ţineam numa-n certuri că femeile, le cunoşti: nu vor să te lipeşti de alta, însă nici să-ţi dea de la ele, ce-ţi doreşti de la viaţă, nu-ţi dau. Se poartă cu tine ca c-un obiect şi-i de parcă ai fi-n proprietatea lor, de când ţi-au pus pirostriile şi până la moarte. Aşa şi Rozica: că n-am făcut nicio pasiune şi că mi se pare şi-o să văd că îmi trece! Şi-i dispusă să-nchidă ochii o vreme, cum i-a închis şi cu altele, până se stinge focu'...

Simţea primejdia pentru prima dată cu-adevărat şi era nedormită şi trasă la faţă şi se isteriza, când aduceam vorba de mine şi de Silvana, c-aş fi dorit să-ncheiem mariaju' civilizat, cum se zice. Da' aveam cu cine să mă-nţeleg? M-avertiza că nu suportă ideea să nu mai fie madam Condoru' şi să nu mă gândesc la divorţ, că iese halima mare!

Pe noi nu ne-afecta prea tare şi continuam să ne-afişăm fără reţineri şi eram ca nişte adolescenţi şi, deşi trecuseră câteva săptămâni, nici nu ne gândeam la sex. Şi-aproape că-mi venea să le spun cunoscuţilor, când ne întâlneam, că Silvana-i iubirea vieţii mele, iar Rozica – numai soţia. Şi-o să-mi rămână soţie, cât o să ţină ea cu oriş'ce preţ; după aia, n-o să-mi mai fie soţie.

Nu-ş' ce-o făcuse să vină spre mine. Poate săptămânile alea grozave petrecute la Roma, poate o dezamăgise iubitu' ei, doctoraşu', cu care avea de gând să se căsătorească, ori tactul meu de-a nu pune presiune pe ea, c-o răsfăţam încontinuu şi-o lăsam să decidă în toate? N-aş putea spune ce.

Da' când a venit ziua, când trebuia să se-ntâmple şi să facem şi noi ce fac oamenii ei-între-ei, s-a produs nenorocirea.

Eram la mine la Asociaţie şi umplusem birou' cu flori şi deschisesem şi canapeaua extensibilă şi pregătisem şi-un rând de cearşafuri curate, iar pe-o măsuţă pusesem sticla cu şampanie şi două pahare. Se făcuse aproape zece seara şi-o aşteptam să sosească dintr-o clipă în alta şi, după ce se ivea, urma să-nchidem şi uşa de la intrare şi noaptea aia să fie a noastră. Şi, când a intrat şi-am văzut-o strălucitoare şi fericită, am ştiut că Dumnezeu e cu noi.

S-a lipit ca o liană de mine şi ne-am sărutat minute în şir şi-o simţeam nerăbdătoare să fie a mea ori să devin al ei şi mi-a lăsat mâna să-i umble pe sub fustă şi să-i pătrundă şi-n bikini şi-atuncea mi-am zis Doamne, ce bogăţie şi pe Muntele ăsta al lui Venus o să-mi sfârşesc eu zilele şi lui o să-i fiu rob până la capătul vieţii!

Numai cu greu m-a lăsat să mă rup din îmbrăţişare şi să mă reped până jos, să închid. Aproape alergam pe scările alea de marmură şi Doamne, ditamai Muntele lui Venus!, nu încetam să mă minunez şi Doamne, acum o să trăiesc extazul ăl mai profund, de l-am trăit vreodată!

Când m-am întors, paharele cu şampanie erau pline şi, după ce le-am băut până la fund, ne-am încolăcit iarăşi cu iubire ori cu disperare, nu mai ştiu nici eu ce a fost, fiindcă ea-mi descheiase cămaşa şi-o smulsese de pe mine şi era nedumerită că eu nu smulgeam nimic de pe ea, şi mă trăgea înspre pat şi-abia atunci mi-am dat seama că întinsese cearşaful şi-avea multă grabă şi nerăbdare-n mişcări şi voia să facem cât mai iute ce trebuia să facem.

Şi, cînd m-am apucat să-i spun să nu se încingă prea repede şi să aibă răbdare, că la mine-i mai cu dichis, cred c-a fost prea târziu.

Îmi trăsese şliţul cu mâinile ei frumoase şi febrile şi-mi smulsese şi blugii şi nu ştiam dacă să mă bucur sau ce mama mă-sii să fac, fiindcă mă aflam ca un un caraghios de doi metri, doi metri virgulă doi, pe marginea patului şi numa-n chiloţi şi ea-şi descopciase sutienul şi-şi dezvelise şi sânii şi se vârâse sub cearşaf şi, după mişcări, mi-am dat seama că-şi scoate şi bikinii şi-i toată ca o coardă întinsă, care aşteaptă şi care vibrează doar pentru mine.

Eu continuam să stau tot pe marginea canapelei şi tot ca un caraghios în chiloţi, uluit de ce se-ntâmplă cu noi şi ea se holba năucită să constate că nu întreprind nimic, până m-am decis şi mi-am vârât mâna sub cearşaf şi i-am atins pântecele furnicat de dorinţă şi, pe urmă, am coborât-o, şi-am dat de Munte. Şi m-am pierdut!

Pentru că ea şedea acolo, ca o ispită crucificată pe spate, misterioasă şi năucitoare şi deschisă pentru masculul care eram, iar eu doar cu palma ce o masam pe Munte şi-o excitam şi-o auzeam cum freamătă şi cum geme dureros şi continuam s-o masez şi să conjur zeii să mă ajute să ies din teacă. Îi vorbeam cu cuvinte de dragoste-adevărată şi-o imploram să-nţeleagă că la mine-i altcum decât la ceilalţi bărbaţi, îi mai altfel, mai cu schepsis îi repetam ce-i mai spusesem şi-i nevoie de-o pregătire specială, până se-ncinge anghila în teacă şi până ţâşneşte...»

«Ce vorbe-s astea la mine-i mai cu dichis şi mai cu schepsis şi de ce pregătire specială -i nevoie?» mugeşte domn' Profesor de-alături şi se gândeşte la ce e mai rău şi la ce poate să vină de la un deviat sexual şi de la un deprava t şi-un pervers.

«Uşor, domn' Profesor, c-am procedat cu respect şi vă explic, pentru că mi-s un caz aparte» continuă egzact în descrieri şi precizări şi continuă, de parcă nici nu fusese-ntrerupt. «Îs un caz mai aparte», zice, «deoarece la mine instinctul nu funcţionează numai din instinct şi vârtejul se formează în creier mai întâi şi abia după stihia-mi cuprinde organismul şi, cînd ajunge la scrot şi la anghilă, îs' tot o lavă fierbinte şi devin bărbat, mai bărbat decât ceilalţi bărbaţi şi erup ca vulcanu'. Şi nu o dată, ci de mai multe ori fac ce fac oamenii obişnuiţi şi de-aia mă iubesc pe mine femeile. »

«De-aia?»

«De-aia. Da', ca să se işte vârtejul în creier, e nevoie de un preludiu, cum se zice. După aia, performez ore-n şir. Nu vă pricepeţi. Şi, c-o arzoaică cum e Silvana, am fi legat pe puţin trei acte sexuale unul de altul şi-am fi făcut tripleţi. Ar fi fost ceva. S-ar fi-nmulţit neamul Mangalioţilor şi-am fi pus stăpânire pe oraş. Ar fi prins femeia mea gustul puterii şi m-ar fi susţinut ca o leoaică, c-ar fi vrut să rămână la putere şi să rămână cineva până la moarte. Aş fi transformat-o într-o mangaliotă adevărată.

Da', ca să se-ntâmple chestiile astea, era musai să consume nişte muniţie -n preludiu, cu limba aia fierbinte şi catifelată, de-o are. Ar fi trebuit să-mi lingă chelia…»

«Chelia?!» se scutură domn' Profesor şi priveşte la celălant dezgustat şi simte că-l ia cu ameţeală şi simte şi nebunia, cum îl inundă.

«Chelia» precizează Mangaliotu' senin.

Şi, după o pauză sau după înc-un pahar: «Silvana n-a avut norocul s-ajungem aici. Ţineam la ea foarte mult şi speram că la fel ţine şi ea şi-am vrut să-i explic tot ritualul, însă m-am împotmolit în explicaţii şi a ieşit prost. Adică şedeam pe marginea patului, tot numa-n chiloţi şi tot ca un caraghios, şi-mi ieşeau frazele alea pe gură şi mă miram eu însumi de ce auzeam şi-i ziceam că femeia-i ceva ca o glastră, foarte gingaş, sau ca o floare, le-nfloream, cum se zice, şi că trebuie să te porţi cu ea tot gingaş şi că-mpreunarea dintre amanţi trebuie să fie şi ea gingaşă şi delicată. Fiindcă amoru' nu-i aşa o năvală, cum dă bica iureş la vacă şi-o spintecă cu suliţoiul de-un metru, şi o dezghină şi păşeşte deşelată o săptămână.

Nu-ş' de ce mi-a venit în cap imaginea asta violentă şi nu-ş' ce-a-nţeles ea din ce am zis şi nu-ş' dacă n-a crezut c-o jignesc intenţionat şi dacă n-a crezut că o fac vacă! Şi că-n săptămânile de ne plimbaserăm ca adolescenţii pe străzi, ţinându-ne de mână şi sărutându-ne când şi când, nu-mi bătusem joc de ea şi atuncea!

Nu-ş' ce-a-nţeles, repet, da' s-a-ntins săgeată spre mine şi m-a pleznit peste faţă şi-am simţit arsura loviturii până în creier. Şi-n minutele, de-au urmat, ne-am bătut ca chiorii.

«Cum? Ai îndrăznit să dai în Silvana?» face uluit domnu' Sicoe şi se sufocă de furie.

Celălant continuă netulburat, de parcă uită cu cine vorbeşte şi nu ţine cont de reacţia lui domn' Profesor şi de parcă ar fi calculat totu-n amănunt şi-ar avea un rol de recitat şi-l recită.

«Da' cum, nu?» spune neutru. «Aşa e la mangalioţi. Actul de nesupunere se pedepseşte. În fond, de ce a venit? C-a venit singură. A venit să facă ce-i cerea bărbatul să facă. Să-şi ofere podoaba, cum se zice, adică vulva arhetipală şi născătoare. Şi asta-n anumite condiţii, iar condiţiile le impune masculul. N-avea de ce să n-accepte. Că, dacă i-a dat-o Dumnezeu, nu i-a dat-o să o păstreze. I-a dat-o, ca s-o dea. Iar ea, în loc s-asculte şi să bage la bilă şi să acţioneze-n cunoştinţă de cauză şi să facă să curgă lava din mine, a sărit la bătaie. Murea, dacă-mi trăgea nişte limbi şi-mi înmuia cerebelul şi mă descătuşeam şi rupeam zăplazul la lavă? Ar fi avut doar de profitat. »

«Ticălosule!» şi «Scârnăvie!» îl înfruntă domn' Profesor şi nu pricepe ce-l reţine să înşface sticla din frapieră şi să-i crape capul.

«Şi spuneai c-ai iubit-o!» mai spune cu disperare.

«Am iubit-o, da' n-aş fi crezut că n-o s-o supun. Că, dacă nu-ncâl ceam lucrurile şi ajungeam să mă fac înţeles şi-accepta să-mi umezească chelia şi puneam nişte acte sexuale cap la cap, am fi fost sudaţi pe vecie. Din păcate, nu am ajuns şi s-a lăsat cu caft şi-a plecat acasă plină de bulion şi, din ce trebuia să fie noaptea aia de vis pentru noi amândoi, a ieşit un drac! Atuncea am murit eu poate pentru ultima dată, domn' Profesor» zice şi «Asta un mangaliot nu poate să ierte» mai zice şi « Pe cât am iubit-o, pe atât de mult vreau să i-o plătesc. N-o să mai fiu om, dacă n-o s-o umilesc îndestul...»

«E fată deşteaptă şi cred c-a-nţeles», adaugă, «a năpădit-o frica şi nu mai iese singură nici pe stradă; se teme să nu-i fac de petrecanie.

Mi-a provocat necazurile cele mai mari şi mi-a adus prejudicii de imagine imense, că eram să-mi pierd şi postul. Fiindcă Rozica, nevastă-mea, m-a reclamat la Partid şi m-am trezit acuzat c-am încercat s-o supun violului pe fiică-ta. Şi asta, la sediul Asociaţiei, nu-n altă parte!

Mi-a fost greu să mă apăr, deşi eram nevinovat. Când se expunea cu mine, Silvana ştia că sunt însurat. Da' se da amorezată şi se fălea să fim împreună, cu toate că bănuia ce gelozie stârneşte în contracandidate. Şi, la urma urmei, e majoră şi-a urcat de bunăvoie la sediu, n-am adus-o cu forţa, ca s-o supun violului cu forţa.

Şi tot atuncea, puţin după miezul nopţii, a sosit şi-un echipaj de Miliţie, nu-ş' dacă sesizat de vecini ori chemat de Rozica. Noroc că protagonista caftului plecase şi ştersesem, în mare parte, dovezile confruntării. Însă biroul era tot plin cu flori şi măsuţa cu paharele şi sticla cu şampanie se-aflau la locul lor şi cam strâmbau băieţii din nas, la explicaţiile mele. Am fost nevoit s-apelez la Staicu, la colonel şi colonelul a muşamalizat chestiile şi scandalul n-a mai luat amploare şi pe cealaltă linie » spune şi nu spune pe ce linie.

«Pentru mine, ăsta-i ăl mai mare afront, de mi s-a făcut în viaţă şi nu văd altă ieşire decât printr-o răzbunare exemplară. De tras, cum se zice, nu mai ţin să i-o trag. Nu mi-ar aduce nicio satisfacţie. N-aş reuşi decât să completez herghelia de iepe pregătite pentru montă, a oraşului, cu încă o cifră!» face scârbit şi bate aeru' cu palma, scârbit.

«Îmi muncesc creierii», anunţă, «şi mă mistuie ruşinea de-o groază de timp să găsesc modu-n care s-o-ngenunchez definitiv. S-o spulber din memoria ucigaşă şi să mă eliberez. Şi, în momentu' când mi-ai dat telefon, am avut revelaţia c-am găsit.

Uite, asta e cererea. O completezi pe loc şi iau şi dosarul şi, la primu' Consiliu al Uniunii, eşti membru al Uniunii. Da' facem un târg: îmi dai maşina o lună şi mă folosesc de ea, unde am chef, şi vreau şi şoferul…»

Domn' Profesor, nefiresc de calm şi fără să-l doboare ruşinea, «Poftim cheile!» zice şi «Maşina-i în parcare şi-ţi achit şi benzina pe-o lună, anticipat, şi umbli cu ea pe unde doreşti, în Serbia, la prieteni, sau în Europa, nu mă amestec. Şi-ţi plătesc şi şoferul, pentru că şofer nu am cum să-ţi fiu. Am şi eu o condiţie socială: sunt profesor universitar şi-am publicat trei cărţi şi-am făcut şi-altele la viaţa mea, nu e nevoie să mă umileşti, ca să intru-n Uniune. Mai bine nu intru. »

«A, nu, e-o neînţelegere, domn' Profesor, n-am urmărit să te jignesc» joacă tare Mangaliotu' şi-, n timp ce vorbeşte, are o bucurie urâtă în ochi. «N-am vrut să te jignesc şi nu pe tine te vreau şofer. »

«Nu?»

«Nu. »

Nişte clipe continuarea pluteşte în aer, însă nu vine.

Stau aici pe terasă, ca suspendaţi în timp şi-n netimp, şi domn' Profesor aşteaptă precizarea aia cu şoferu', căruia să-i încredinţeze maşina, iar Mangaliotu' se scarpină pe bilă şi lasă aeru' să-i răcorească bila. Şi-şi plimbă ochii peste vârfurile arborilor din spatele hotelului, pînă departe, unde-şi imaginează căminele Campusului universitar şi clădirea Abatorului şi, mai departe, stadionu' formaţiei locale de fotbal şi, mai departe, Câmpia şi necuprinsu' Câmpiei. Apoi îşi coboară privirile pe alee şi-n priviri i se-aprind deodată nişte sclipiri vicioase şi i se-aprinde şi ţeasta, iar vinişoarele de sânge, de-i desenează cerebelu' ca o hartă, prind să i se zbată şi ele.

 

Pe asfaltu' aleii descoperă înaintând o putană într-o ţinută sumară, numa-ntr-o părere de fustă, de-o palmă jumătate sau două, care permite pulpelor arse de soare să se expună în toată splendoarea. O bluză din in topit îi acoperă bustu' iar sânii i se zbat slobozi şi aţâţători, la fieştece mişcare. Îi mai reţii nasu' cârn şi boiu' bronzat şi obraznic şi-o simţi cum se apropie de dânşii, ca o provocare ori ca o chemare de nestăpânit. Şi «Pfii!» nu se mai controlează Condoru' şi nu-şi dă seama cât jigneşte la domn' Profesor, după ce i s-a confesat cât i s-a confesat. «Pfii!» face şi «Durere!» şi «Îi straşnică încă de-acu'!» şi «Îi ca o mică divinitate păgână» zice şi te temi să nu se ridice şi să plece la agaţament. Sau să nu se ducă şi el odată cu putana sau cu «mica divinitate păgână» şi să rămână ălalant singur, fără să aivă un răspuns şi fără să ştie ce are de făcut.

Tentaţia crudă depăşeşte însă aleea şi iese din peisaj, iar dorinţa scade treptat în intensitate şi din nou sunt ei-înde-ei şi se privesc unu' pe celălant.

 

Ce urmează să spună denotă multă aroganţă şi multă nesimţire şi şi-o dorinţă bolnavă ieşită dintr-o căpăţână bolnavă : dorinţa de-a se răzbuna şi dorinţa de-a desfiinţa şi- njosi!

« Pe Silvana o vreau şoferiţă » aude nefericitu' de-alăturea şi «Vreau să-i distrug aerul ăla de femeie liberă şi nesupusă » mai spune şi, ce spune, probează egzact pornirea spre rău a firii căzute şi până-n ce adânc de-abjecţie poate să se scufunde un om.

Că, dac-ar fi vrut să-l umilească pe domn' Profesor, ar fi vrut.

Acilea, însă, nu mai e vorba de răzbunarea dintre un om şi- alt om.

El doreşte s-o supună pe fata asta, s-o supună şi s-o distrugă pentru nevolnicia lui şi pentru infirmitatea lui, de care ea, săraca, nu se face vinovată cu nimica! Fiindcă bănuiţi că l-a iubit şi-a vrut să i se dea în noaptea aia a iubirii lor, de s-a transformat în coşmaru' iubirii lor.

Şi nu-i obligată nicicare să-i lingă chelia, dacă fără asta nu e bărbat! Să şi-o lingă singur! Sau să i-o lingă nebunele ălea, de-alcătuiesc «herghelia de iepe bune de montă» a oraşului sau «herghelia de iepe dezaxate», din urbe.

Ce înţelege fostul merceolog şi ce înţelege şi cititorul e că dihania păroasă fusese încontinuu prezentă în el, chiar şi-n zilele când începuse să se creadă normal şi începuse să se poarte ca un om normal, când se ţineau de gheară pe stradă şi se iubeau. Că-, n «felu'» lui, o iubea. Da-i plăcea să se simtă el la «butoane», deşi-i convenea să-i inducă în deblă că-i ea. S-o bolunzească la ţeastă şi să şi-o-ndatoreze. S-o determine să-i accepte oriş'ce ţicneală de-a lui şi oriş'ce degradare. Şi să-i facă chefurile.

Din ceasu-n care-a ratat, însă, n-a mai trăit pentru altceva şi n-a mai secretat altceva decât ură şi răzbunare, îşi zice. Că gândul diabolic nu s-a născut, când l-a sunat domn' Profesor. Era-n el şi era-n stare pură şi doar căuta o formă cât mai distrugătoare, în care să-l materializeze.

Nu-i deloc mai puţin ignobil şi mai puţin jigodie, dacă i-a trecut abia acu' prin deblă să şi-o facă şoferiţă pe treij' de zile. «Trocu'» ăsta zăcea-n bilă la el; nu-ntâmplător îi vorbeşte lui domnu' Profesor Sicoe calculat şi egzact, fără turbulenţe afective de prisos. Pentru că ştie de la-nceput ce are să-i ceară. Şi ce vrea: raţia uriaşă de umilinţă, care s-o împingă-n prăpastie. S-o împingă-n prăpastie şi să-i stingă lumina, ca să trăiască-n ruşine şi dezonoare, cât va mai fi pe pământ...

 

E costu' pe care-l ai de plătit pentru ofensa Mangaliotului ori pentru refuzu' Mangaliotului.

A «mangaliotului» din noi, din fieştecare.

Cruzimile ălea asiatice din privirile lui nu de forţa şi virilitatea noastră ne-amintesc, ci de căderea noastră. Fiindcă omu' poate să practice şi să predice iubirea şi onoarea şi demnitatea şi altruizmu' şi fraternizarea şi milostenia şi iertarea , însă poate să fie şi fiară. Poate să fie şi fiară şi să devină «grivan» şi să-i sece cu totu' izvoru' afectivităţii. Să fie tot numa' o voinţă şi-un calcul şi să se-mbibe de ură şi dujmănie şi să-l încânte batjocura supremă şi să savureze sadizmu' pur. Să părăsească teritoriu' umanului şi să devină mai fiară ca fiara!

Să nu-l mai suporţi şi să nu te mai suporţi!

Aşa cum domnu' Sicoe nu mai suportă Condoru'. Şi nu se mai vrea cu el în Uniune, la scriitori.

Şi nu şi-l doreşte coleg de plaivaz.

Gându' singur îi suficient să-i întunece minţile.

E ca şi cum nu mai stă faţă-n faţă cu Mangaliotu' şi-i ca şi cum luptă cu bestia , din celălant şi din sine.

Apucă sticla şi loveşte. ”