logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

 

 

Anton Coşbuc (1904-1971)

 

Este primul copil al lui Vasile Coşbuc şi nepotul preotului Leon Coşbuc, fratele poetului Geoge Coşbuc. A fost preot în Leşu între 1919 – 1948.

Face şcoala primară la Leşu, liceul la Năsăud, având ca profesori pe Virgil Şotropa, Ştefan Scridon, Nicolae Drăgan, Augustin Bena şi alţii.

A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie de la Cluj şi Bucureşti. A fost specialist în istorie şi latină, fiind chiar profesor de latină la Liceul din Năsăud.

Din 1933 a funcţionat la Fundaţia Culturală Bucureşti, iar în 1940 era şef de serviciu la ministerul Propagandei.

În 1935 a însoţit echipele studenţeşti ale Fundaţiei Regale de sub conducerea lui Dimitrie Gusti, repartizate în localităţile Şanţ şi Leşu.

A colaborat la revista „Arhiva someşană”, „Vatra” şi alte publicaţii. A iubit cartea, pe care a recomandat-o şi răspândit-o peste tot.

Pe motive politice a fost arestat şi condamnat la 7 ani de închisoare.

De la el a rămas o scrisoare către Toma T. Artene:

 

Năsăud, 31 august 1966

Dragul meu Toma,

Te rog ia contact, prin scris, desigur, cu Maria Lazăr, Maria Petri, Dănilă Suci, Ionel Ciupa, Viorel Săreţan şi urgentează-i să trimită câte două fotografii, format 6/9 cm, bust, în costum naţional.

De asemenea, dă-i aminte lui Aurel Pralea, Ion Oarcăsu, Gagea Urs, Ioilă Andron, Maria Trif şi Maria Mici (Caterina Stelic Gagea – tocmai pe ea era s-o uit) să vină neapărat, în săptămâna asta, la Năsăud, ca să-şi facă fotografiile la doamna Tatai – secţia filo, în clădirea cea nouă, vis-a-vis de restaurant.

Acelaşi lucru să-i comunici lui Petrea Gagea, Grigore Roman şi Larion Marica. Dar grabnic, că sfârnarii de la secţia foto vor să-şi încheie lucrarea. E destul de neplăcut şi pentru mine să intru în conflict pentru iubiţii mei leşeni, care rezistă la toate îndemnurile mele, de parcă aş vrea să-i scot la hulă şi nu să-i imortalizez spre cinstea lor şi a urmaşilor. De ce o fi neamul acesta al nostru atât de tembel?

Ce n-am da acum, să avem fotografiile celor care au jucat în Ruga de la Chizătău, în 1907? Ce amintire plăcută şi pilduitoare!

Trimite-mi, te rog şi distribuţia piesei Surd şi chior . Poate izbutim să realizăm un tablou mai mic, tot individual, ca să rămână şi pentru acest spectacol un document în Muzeul Căminului, dar şi într-o dare de seamă privitoare la activitatea teatrală din Leşu.

Te rog stăruitor dă-ţi toată silinţa să duci la bun capăt aceste sarcini. Dacă nu facem noi un efort, lucrurile rămân baltă. Cine să pună în lumină hărnicia, talentul şi priceperea generaţiei noastre? Uită-te în jurul tău şi spune-mi câţi dintre cei tineri au la inimă şi înţeleg vredniciile înaintaşilor? Că se va găsi cineva, cândva, într-un viitor îndepărtat, să răscolească trecutul, să-l reconstituie şi să dea fiecăruia ce i se cuvine, nu mă îndoiesc. Dar, dacă nu va avea mărturii scrise, fotografie, va bâjbâi, ca şi noi, cei de astăzi, care încercăm să reînviem un trecut, fără a avea la mână toate mărturiile necesare. Adă-ţi aminte că nici acum nu ştim chiar de felul cum am reconstituit-o.

Nu cumva ai o fotografie de când erai mai tânăr, pentru tablou, sau mai exact pentru galeria bibliotecarilor? Ar fi mai nimerită decât cea de astăzi. La fel trebuie găsită o fotografie a lui Vasile Bozbici şi Petrea Gagea. Peste doi ani, se împlinesc 40 de ani de la înfiinţarea bibliotecii şi cu prilejul acela, fotografiile bibliotecarilor trebuie să aibă locul de cinste ce li se cuvinte, cu drept cuvânt.

Poate are şi Calistru Bindean – preşedintele, tot o fotografie din vremuri când era mai tânăr şi mai subţirel; pe un carnet de identitate, întreabă-l, te rog, şi stăruieşte mereu. Să nu aşteptăm pe iluani ori pe poenari să se intereseze de noi. Ei au ale lor.

Se împlinesc 100 de ani de la căderea, în bătălia de la Curtozza a locotenentului George Pop. Cât de târziu, trebuie comemorat, acum în septembrie. Poate să organizăm şi o mică expoziţie cu acest prilej, fotografii de ale lui, scrisori şi cărţi, alte piese documentare.

Se mai împlineşte un secol de la naşterea lui Coşbuc. Ar trebui sărbătorit şi la Leşu. A stat pe acolo ca elev de liceu şi ni se păstrează ceva amintiri despre el.

Cam multe de făcut, nu? Dar trebuie împlinite.

Aştept leşenii la fotografiat şi câteva rânduri de la tine. Până atunci, te rog, primeşte din partea mea multe salutări. De asemeni lui badea Ion, lelii Măriuchii (socri lui Toma T. Artenie), Mariei (soţia lui Toma T. Artene),

Anton Coşbuc

 

O altă scrisoare îi este expediată profesorului Al. Husar, originar din ţinutul Bistriţei Năsăudului:

 

Leşu, 18 mai 1964

Frăţioare Sandule şi prietene,

Văd din ziare că prietenul Mircea Savul a încetat din viaţă. Ştirea nu m-a surprins. Minat fiind de o asemenea boală, deznodământul nu putea fi altul. Totuşi, confirmarea faptului am primit-o cu inima grea şi regretul e cu atât mai mare cu cât n-am avut posibilitatea să-l cercetez pe patul de suferinţă. Deşi, ce cuvânt de mângâiere poţi aduce unui bolnav conştient de sfârşitul său grabnic?

Îngăimări convenţionale, speranţe? În ce? Într-un miracol? Într-o altă lume decât aceea pe care o părăseşti? Câţi din oamenii zilelor noastre cred în ea şi câţi din ei îşi clădesc din aceasta, fie chiar, himere, suportul moral al clipelor din urma?

Mărturisesc, ruşinat, că mi-ar fi fost greu să mă descurc, mai ales că viaţa mea, ţinând seamă de caracterul întâmplător, aş spune: oficial, oarecum al relaţiilor mele cu prof. Savul poate fi pusă în legătură cu donaţia, în primul rând. Şi n-aş vrută să lăsăm impresia unor moştenitori grăbiţi, deşi el, prevăzându-şi sfârşitul, încheiase actul de lumea celor mici.

Sunt însă puţin mâhnit: se pare că există mai nou restricţii în ce priveşte utilizarea fondurilor arhivistice. Noroc că deocamdată, materialul cules în ultimii ani a completat documentaţia necesară modestelor mele însemnări de microistorie locală. Totuşi măsura mă stinghereşte, jenează.

Celelalte, ca de obicei şi câte ceva în plus, cum spunea maliţiosul Voltaire, luând în zeflemea condiţia a toateştiutorului Pico della Mirandola. Mă bate gândul să intru la toamnă în învăţământ. Nu ştiu cât de fericită este inspiraţia şi nici nu ştiu exact ce şanse pot avea, dar pierzând locul de la biblioteca din Năsăud, ştiu un lucru, că trebuie să găsesc neapărat o soluţie. Aşa cum o duc mi-e destul de greu. Poate e şi vârsta o pricină. Ce-i drept, voinţa o înfruntă mereu biciuindu-i lâncezelile, dar totuşi... ehei!. . trăieşte!

Nu prea ştiu însă ce faci, cum o duci cu sănătatea, ce mai lucrezi şi dacă.... mai citeşti altcineva. Şi-am auzit glasul, prin gazetă, la adunarea Societăţii în Bucureşti şi cu prilejul consfătuirii esteticienilor (în „Contemporanul”, cred).

Ceilalţi prieteni ieşeni, în frunte cu tămăduitorul de suferinţe Socolovschi? Ce mai zice? D-zeu să-i ţie vinul! şi norocul şi nevasta! Complimente, cum spuneau ardelenii pe vremuri, doamnelor Maria şi Crăciun, iar domnilor calde salutări. În ceea ce te priveşte, Sandule, n-ai mai putea adăuga ceva la sentimentele frăţeşti şi de adâncă prietenie pe care ţi le păstrez din rămuroase lecturi?

Mereu aceeaşi stimă, Anton Coşbuc