LECTURI PARALELE
Florica Bodiştean
eseistă, Arad
Cronicarul în faţa cărţilor*
Universitarul timişorean Dumitru Vlăduţ reuneşte în recentul său volum sugestiv intitulat Cărţi din două veacuri o suită de cronici publicate în reviste literare şi culturale („Orizont”, „Arca”, „Reflex”, „Mişcarea literară”, „Orient latin”) sau în periodice de specialitate („Limbă şi literatură”, „Limba română”, „Cercetări de lingvistică” etc. ) într-un interval generos, de nu mai puţin de treizeci de ani (1976 – 2016). De aceea, Cărţi din două veacuri. Tot în treizeci de ani, dar între 1987 şi 2017, Dumitru Vlăduţ publică nu mai puţin de opt cărţi, dacă o socotim şi pe cea în cauză, (Teoriile simboliste româneşti – 1987, Poetici simboliste în România şi Franţa. Interferenţe retorico-stilistice – 1999, Argumentări critice – 2010, Noi ipostaze ale literaturii lui Ion Budai-Deleanu – 2010, Fragmentarium hispanic – 2012, Simbolismul poetic românesc. Atitudini, con cepte procedee – 2015, Tranziţia şi incertitudinile limbii – 2015), dar e în acelaşi timp şi colaborator la lucrări de referinţă, dintre care trebuie amintite cel puţin Dicţionarul general al literaturii române, Dicţionar al scriitorilor din Banat, Enciclopedia Banatului. Literatura.
Cartea de faţă este un exemplu pentru ceea ce însemnă vocaţia de filolog care îşi transgresează proiectele personale pentru a se racorda la ce se scrie în jurul său, în primul rând în domeniile care, cum spune, reflectă „îndeletnicirile noastre esenţiale, cele de stilistică, poetică şi retorică, apoi cele privitoare la analiza fenomenului literar” (Cuvânt explicativ, p. 5). S-ar mai adăuga la acestea şi cazurile, sporadice, de analiză a romanului, a ediţiilor critice de poezie, a antologiilor literare, a jurnalelor, volumelor de corespondenţă, interviuri, traduceri, eseuri ş. a. Nu pot să nu amintesc, în completare, formaţia de hispanist a lui Dumitru Vlăduţ, care justifică prezenţa pronunţată în volum a spaţiului cultural-literar al Spaniei şi Americii Latine.
Avem în „punerea în temă” a autorului chiar nucleul cărţii. Dar avem şi portretul intelectual, profesional – şi în sensul predilecţiilor, şi în cel al deontologiei – al lui Dumitru Vlăduţ, adică o mărturie despre un spirit curios şi cercetător, nu doar informat, ci şi avizat şi critic, în pas cu tot ce s-a scris relevant mai cu seamă în lumea universitară filologică, cu aplecare aparte pe contribuţiile şcolii timişorene şi ale spaţiului cultural bănăţean cărora le consacră nu mai puţin de douăzeci de cronici. Am numărat, în total, treizeci şi nouă de cronici, multe dintre ele impropriu numite „cronici” de vreme ce ajung la substanţa unor studii in extenso, de istorie literară sau de lingvistică, pe pretextul oferit de tematica volumelor recenzate. Un singur exemplu pentru aceasta, dintre multe altele: prezentarea celor două antologii despre simbolism datorate Zinei Molcuţ şi Magdalenei Laszlo-Kuţiuk, (Simbolismul european, Albatros, 1983) şi lui Mircea Scarlat (Climat poetic simbolist, Minerva, 1987), ca şi a cărţii lui Ovidiu Drimba, Simbolismul în România. Începuturile (Editura Universităţii din Oradea, 2004), la origine teză de doctorat, publicată extrem de târziu, după mai bine de şase decenii. Autor el însuşi a două cărţi substanţiale despre simbolism, Dumitru Vlăduţ nu se limitează la a prezenta descriptiv volumele în cauză şi aportul lor în bibliografia de specialitate, ci glosează, în cazul primei antologii, asupra impurităţii curentelor literare şi a riscurilor generalizărilor estetice pe care suntem tentaţi să le facem (cu referire la prelungirile romantismului în simbolism sau la confluenţele simbolismului cu impresionismul), convocând nume „tari” ale teoriei poeziei moderne precum Hugo Friedrich, Nicolae Manolescu, Ortega Y Gasset. Sau, în ceea ce priveşte cartea semnată de Mircea Scarlat, asupra rolului poeţilor reprezentativi şi al celor „de climat” sau ilustrativi în cristalizarea unei mişcări literare. În sfârşit, editarea târzie a tezei de doctorat a lui Ovidiu Drimba îi oferă lui Dumitru Vlăduţ ocazia de a realiza un tablou cronologic al studiilor despre simbolismul românesc, restabilind locul pe care contribuţia reputatului profesor de literatură universală şi comparată îl recuperează în această evoluţie.
Interesul special pentru studiile de stilistică şi lingvistică aplicată ale profesorului G. I. Tohăneanu, prezent cu nu mai puţin de cinci cărţi apărute între 1976 şi 2005 (Dincolo de cuvânt, Arta evocării la Sadoveanu, Cuvinte româneşti, Surugiu la cuvinte, De veghe la cuvinte ), la care se mai poate adăuga şi volumul aniversar G. I. Tohăneanu 70 apărut la Editura Amphora în 1995, îi prilejuieşte lui Dumitru Vlăduţ ample consideraţii asupra rolului stilisticii în contemporaneitate, rol ce constă în depăşirea perspectivei pozitiviste, ce ducea la alcătuirea unui inventar habotnic de „figuri”, prin interpretarea structurilor verbale recurente ca fapte cu semnificaţie literară care operează valorizări la nivelul ideaticii globale a operei. Metoda investigaţiei stilistice practicate în anii ‘ 70 de către G. I. Tohăneanu ilustrează strălucit principiul estetic moştenit de la mentorul său Tudor Vianu, cel al inseparabilităţii dintre expresie şi viziunea tematică, principiu pe care didactica modernă îl va valorifica mult mai târziu, când va promova în şcoli maniera predării integrate a limbii şi literaturii. Subtile nuanţări realizează şi în cazul limbajului critic şi al intenţionalităţii unor cercetători înrudiţi în spirit. Recenzând ultimul volum al lui I. Funeriu, Biografii lexicale, despre viaţa trecută şi prezentă a cuvintelor, o „altfel” de carte, adresată de această dată publicului larg – faţă de cele de strictă specialitate, care au impus repere solide în studiul versificaţiei şi al textologiei (Versificaţia românească şi Al. Macedonski. Hermeneutica editării ) ce îşi află şi ele locul între cronicile volumului –, Dumitru Vlăduţ scrie: „I. Funeriu nu îşi propune să demonstreze excelenţa limbii române sau virtuţile ei în a exprima aptitudini ale gândului aşa cum voia Noica, să desprindă un mod de gândire, de psihologie, de viaţă şi cultură, cum voia Densusianu, deşi se foloseşte şi de maniera acestuia din urmă spre a stabili biografia multelor sale cuvinte. Mergând pe un drum propriu, el se află mai aproape de G. I. Tohăneanu, de care se deosebeşte însă mai întâi prin reducerea, dacă nu eliminarea comentariului stilistic şi estetic asupra cuvintelor examinate, ca şi prin temperarea fervorii şi afectivului, deşi implicarea şi dialogul cu cititorul există şi la autorul Biografiilor lexicale. La I. Funeriu analizele cuvintelor servesc în multe locuri la evidenţierea unei idei de interes mai general, el dorind să instruiască şi asupra unor norme ale comportamentului lingvistic” (p. 256). Tot din categoria stilisticii aplicate, susţinută şi de achiziţii ale tematologiei, teoriei literare, retoricii, istoriei mentalităţilor, filosofiei culturii, remarcăm împreună cu Dumitru Vlăduţ cartea semnată de Valy Ceia, Narativ şi descriptiv în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, în care coabitarea metodelor se adecvează perfect mobilităţii stilistice a autorului care parcurge o suită de nuanţe şi de categorii estetice aflate între marginile stilului înalt şi ale celui vulgar.
Diversitatea şi cuprinderea impresionante ale volumului lui Dumitru Vlăduţ vin din atenţia acordată autorilor consacraţi, dar şi celor tineri, aflaţi la debut, volumelor de sinteză (cum este Şcoala filologică rusă şi sovietică. Teoria limbajului poetic ), antologiilor, volumelor omagiale, ca şi volumelor de autor, dar mai cu seamă din imersiunea pe teritorii vaste, adunând laolaltă domenii, multe dintre ele de nişă, care transgresează „clasica” şi limitativa dihotomie limbă – literatură. Trebuie să recunoaştem că aceasta disponibilitate le este la îndemână doar spiritelor erudite şi că, oricum, e un lucru rar în critica de întâmpinare, specializată, de regulă, pe un anumit palier al producţiei editoriale. Dumitru Vlăduţ uimeşte prin diversitatea generică abordată. El scrie despre cărţi consacrate limbajului criticii sau celui publicistic (Doina Bogdan-Dascălu, Critica – limbaj secund şi Limbajul publicistic actual ), despre relaţia dintre literatură şi antropologie/filosofie/ideologie (Gheorghe Secheşan, Antropologie literară. II. Carte de iubire, Ciprian Vălcan, Elogiul bâlbâielii, Adrian-Dinu Rachieru, Literatură – ideologie. Eseuri ), despre monografii de autor sau de generaţie literară (Lucian Vasile-Szabo, Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii, Adrian-Dinu Rachieru, Generaţia orfelină. Mitografii lirice ), despre studii de comparatistică (Ilinca Ilian, Julio Cortázar y Robert Musil. Consonancias, divergencias y echos ), despre volume de literatură subiectivă şi de interviuri, despre ediţii tematice sau critice consacrate operei lui I. L. Caragiale sau Ioan Alexandru, despre cărţi de istorie literară, de logică, de istorie a presei.
Simptomatic pentru modul propriu de a privi actul critic este faptul că întotdeauna cronicarul are grijă să nu treacă în faţa cărţii pe care o analizează. Discursul său rămâne sobru, tranzitiv şi impersonal, fără artificii stilistice, remarcându-le cel mult pe cele ale autorului recenzat, pentru ca spiritul său de obiectivitate să nu fie tulburat nici măcar de arabescurile limbajului. Cred că autorul care are parte de cel mai lung citat, graţie formulărilor sale memorabile, este Ciprian Vălcan cu un savuros portret moral al românului, despre care Dumitru Vlăduţ notează sintetic că ilustrează o stranietate ontologică faţă de tot ceea ce înseamnă spiritul clasicismului, adică echilibru, sobrietate, formulă condensată, raţionalitate (p. 134). Fragmentul ar merita să fie reprodus aici în întregime şi dacă n-o fac este doar din raţiuni de spaţiu. Mă limitez să spun că în legătură cu eseurile cuprinse în acest volum apare frecvent un epitet rar în discursul critic al lui Dumitru Vlăduţ, acela de „frumos”.
Dumitru Vlăduţ nu face din spaţiul tipografic alocat nici terenul înfruntărilor partizane, nici pe acela al adulării la fel de partizane, şi nicidecum ocazia de a se pune în valoare pe sine. Doar scrutează cu privire limpede şi consistentă informaţie de background măruntaiele cărţii pe care o disecă cu impasibilitate de chirurg. Eleganţa exprimării sale ţine de o retorică înaltă, iar aderenţa textului secund la textul prim e exigenţa pe care o urmăreşte cu fervoare şi cu rigoare de profesionist. Nicio opinie nu rămâne neargumentată, nicio apreciere nu pluteşte în impresionism sau în generalitate, nicio cronică nu e lipsită de verdicte răspicate sub formă de concluzii. Transparenţa mereu confirmată a discursului său critic este, în cele din urmă, un act de onestitate intelectuală şi de responsabilitate faţă de cuvânt, Dumitru Vlăduţ recunoscând că în toţi aceşti ani de scris profesiune de credinţă i-au fost cunoscutele vorbe ale unui alt fel de cronicar: „Eu voi da seama de ale mele câte scriu”. Aş spune, parafrazându-l tot pe cronicarul invocat, că volumul său arată şi ceva în plus, iar acel „ceva” nu ţine de adaosuri, ci de ceea ce esenţial în materie, căci stabileşte direcţia şi priorităţile actului critic exersat cu probitate. Arată că nu sunt cărţile sub cronicar, ci cronicarul e sub cărţi.
* Dumitru Vlăduţ, Cărţi din două veacuri, Editura Eurostampa, Timişoara, 2017