LECTURI PARALELE

Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici

Un ingenios al criticii tinere*

Critic şi meta-critic

În argumentul pe care-l pune în faţa culegerii de cronici literare, articole şi recenzii (poetul le spune cronici de carte), Ştefan Manasia face o mărturisire esenţială pentru exerciţiile sale de stil critic, naturale şi nesofisticate totodată: „Am încercat să scriu cronică de carte la fel cum citesc: adică pasionat, liber, strein – cum ar zice Dimov – pînă la scîrbă de formalism, academism, de jargonul neologistic al criticului specializat. Sunt cronicile unui poet pentru care lectura celorlalţi, a cît mai multora, este o tentaţie elementară ca aprinsul unui chibrit. ”

În câteva rânduri, tânărul critic face legătura cu lumea poetului şi cu legile care străbat universul lecturii actuale. Parcurgând cele trei părţi aşezate după o anumită noimă, te întrebi dacă nu cumva cronicile poetului – care alunecă repede în eseu şi subtilităţi – nu sunt chiar piatra de încercare a poeziei sale. O poezie care are ca punct de atac frivolitatea vieţii, pusă sub lupă. O poezie în care nu renunţă la cerebralitate, lăsând mai jos garda biografismului şi a culturii deja trăite. Critic şi meta-critic, Ştefan Manasia evită cu abilitate capcanele tinerei critici nărăvaşe, prin detaşare şi maturitate. O maturitate conferită de experienţa lecturii şi de practica poeziei. Ca şi în cazul lui Gheorghe Grigurcu, criticul e fratele poetului, seamănul ipocrit care îşi certifică existenţa sub semnul fiinţei şi al timpului. Ce importanţă are că îl găsim mai naturel şi mai pitoresc în probele de „stabilizator de aromă” pe care le ia contemporanilor săi? Are, în măsura în care poetul îl concurează pe critic, şi atunci când îşi soarbe cafeaua, şi când scrie.

Inserturile sale de jurnal şi de „poezie” în lectura critică completează fericit detaliile semnificative ce fac deliciul descoperirii şi certificării autorilor recenzaţi: pe Ioan Es. Pop îl citeşte într-o dimineaţă târzie de noiembrie, în sufragerie, inspirat de „un fascicul luminos lipsit de putere mitraliind corpul submarinului în care s-a transformat – pentru zile şi săptămâni – imobilul” său; pe Răzvan Pricop care a supravieţuit „măcelăriei literare” l-a sfătuit la poşta redacţiei să citească mult şi să nu-şi grăbească debutul; pe discreta poetă Alexandra Turcu a cunoscut-o mai bine la Festivalul de literatură de la Săvârşin unde a propus-o la premiu; pe Robert Şerban îl consideră „un răsfăţat al publicului şi al premiilor literare, trendsetter al poeţilor timişoreni”, lucru adevărat, dar pe care nimeni nu l-a evidenţiat atât de abrupt; pe Moni Stănilă o consideră înainte de toate, un personaj autentic al scenei literare „sufocată de reciclatori şi partiseuri, invidioşi sau veleitari, egouri hipergonflate etc. ”; pe Andrei Mocuţa pe care l-a simpatizat de la prima vedere, l-a citit într-un tren supraaglomerat, la întoarcerea din capitală; scriind despre Octavian Soviany, îşi face un mic examen de conştiinţă; lui Alexandru Vlad îi descoperă „metoda” prin care îşi verifica prozele, citind prietenilor în cafenele şi notând sârguincios într-o agendă; înainte de a se lăsa furat de analiza romanului lui Roberto Bolano, cu realismul său visceral, cititorul îi evocă pe detectivii sălbatici, trântind portierele maşinii în care îşi fac veacul etc.

De veghe în lanul de cărţi

În poetica lecturii lui Manasia intră, fără îndoială, o empatie bine dozată, dacă nu ascunsă, pentru cărţile speciale, unele marginalizate sau evitate de critică. Lecturile la întâmplare şi lipsa unui program al criticului de întâmpinare îl fac cu atât mai interesant pe redactorul-şef adjunct de la „Tribuna” clujeană. Planurile recenziilor sunt croite din cuţitele şi păharele, fumul şi sarcasmul clubului de lectură unde-şi face veacul noua boemă, Nepotu' lu' Thoreau. Veghea (s)electivă a cărţilor şi autorilor trataţi se hrăneşte din izvorul nesecat al lecturilor, combinate cu gustul şi plăcerea de a călători prin arşiţa textului. În căutarea cornului abundenţei, al neologismelor şi sofismelor preţioase. În aceeaşi pagină găsim cel puţin o duzină de trimiteri la autori şi opere intrate în canon. Detaliile picante, spaimele şi extazul drogului lecturii, intuiţia fecundă, talentul de povestitor şi alura de blând iconoclast îl proiectează într-o zonă a criticii gustului pe care îl sugerează titlul cărţii. Un master-şef care nu se sfieşte să ronţăie cotoarele cărţilor, nu doar să le citească – asemenea excentricului şoricel Firmin al lui Sam Savage – şi să descopere aroma fiecărei pagini, a frazelor şi a fiecărui cuvânt, odată cu suita de imagini şi reprezentări din lumea reală. Savuros şi crud, insolit şi deconcertant, discursul critic se fereşte de literaturizare ca dracu' de tămâie. Când are ocazia, dezvăluie inepţiile, locurile comune şi superstiţiile criticii de receptare:

„Marea tradiţie – de la folclorul românesc (splendide pagini despre draci şi oameni îndrăciţi, magie neagră) la Coran şi de la Biblie la gândirea chineză – irigă o puzderie de capilare narative, scrise triumfal, cumva orgiastic, aşa cum mai degrabă (şi oare de ce?) nu te-ai aştepta de la un … poet. De aici, pesemne, şi succesul discret pe care o scriere incalificabilă şi orgolioasă, ca Ţesut viu. 10 X 10, l-a cunoscut. Critica română e, pe mai departe, sclava superstiţiei că poetul nu poate fi romancier sau povestitor – excepţiile contemporane, de la Mircea Cărtărescu la Marin Mălaicu-Hondrari, venind numai ca să confirme regula. ”

I s-ar putea reproşa criticului lipsa unei viziuni centrifuge, dar se pare că nu teoria îl preocupă, cât reacţiile la impactul primei lecturi şi stilul tolerant, fără sarcasme şi iritări. De la portretizare, el trece ca un cititor implicat, la exerciţiile de admiraţie ale textului, legat cu fire invizibile de ecoul imediat al autorului în subterană. E interesat de actualitatea stringentă şi de receptarea imaginarului liric, sub asaltul timpurilor noi. Practică o critică jurnalistică, savuroasă, ce pune accentul când pe dicţiunea ideilor subterane, când pe analiza structurilor de suprafaţă. Ştefan Manasia e un ingenios bine temperat al criticii tinere, atrasă de spectaculos şi expresivitate. Nu e destul de critic în şarjele sale, cât de-constructiv, iar afinităţile poetului-critic nu pălesc în faţa lecturilor criticului-poet. El rămâne un comentator privilegiat al aromelor şi plăcerii textului şi un înger păzitor al debutanţilor.

* Ştefan Manasia, Stabilizator de aromă, articole, cronici, recenzii, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2016