LECTURI PARALELE
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad
Muzica oratoriului liric*
O carte surprinzătoare – şi ca formulă lirică, ceremonios ritualică, şi ca substanţă, experienţă de viaţă pusă în joc, recognoscibilă, de astăzi – publică Ela Iakab, o poetă cu ştiinţă de carte, care nu scrie aşa, după ureche, precum alţii, „din talent”, ci filtrîndu-şi atent lirismul prin sita deasă a unei culturi lirice funcţionale. Doar aparent această poezie nouă a Elei Iakab este religioasă. Poeta mimează cu dexteritate muzica oratoriului liric. De unde şi sunetul ei de orgă, de cor antic ori chiar de liturghie. Toate ascund însă o trăire profană, nu sacră. Şi încă una mistuitoare:
Vamă îngerească
Nimeni nu m-a iubit,
până la mistuire.
Numai deşertul,
cu pulberea lui năucitoare,
a ştiut să ardă
în rănile mele.
Numai deşertul,
cu jertfa lui mută,
a pus vamă îngerească
între mine şi moarte (p. 14).
Aşezarea ei în poem nu e una aşadar chiar canonică, dimpotrivă, e cît se poate de concretă existenţial, de reacţie, de răspuns la provocările vieţii, iar nu de supunere, fie şi fericită, la un adevăr suprem, de neatins, de neînţeles:
Pergament himeric
Am cioplit toate chipurile
singurătăţii mele
în pietre, adunate de eremiţii fără
nume,
sub cerul pustiei.
Caravane şi nomazi strivesc ritmic,
sub paşii grei şi orbi,
semnele şi urmele care dau strădaniei mele
forma geometriei sacre (...)
Unde eşti, Doamne, ascuns, cu piatră cu tot?
Eu sunt încă aici,
răstignit înlăuntrul şi peste pietrele pământului,
care desenează floarea vieţii.
Eu sunt încă aici.
Pustiul e şi astăzi un pergament himeric! (p. 16)
Peste poeme pluteşte, de altfel, o sinestezie a tuturor religiilor, de la Sumer şi pînă astăzi. Doar muzica lor este captată, şi încă în acelaşi registru, o precipitare în expresie a sacrului. Asta e, în fond, intenţia exclusivă a poetei – captarea prin sunet a sacrului:
Monolog
Iată, Athanasios, numele meu,
nu înseamnă că nu cunosc
şi nu voi cunoaşte moartea,
deoarece sunt fiu al cerului, ca Ahile,
scăldat de zeiţa-mamă în apele Styxului.
Nu, nu, nu, cineva de sus
interzice mereu
moartea trupului meu ,
complet vulnerabil... (p. 20).
Ela Iakab are disponibilitatea aceasta de a mima ceremonios-ritualic raportul ei cu viaţa luîndu-şi drept mijlocitor retorica, bine însuşită, a rostirii lirice vechi în care ascunde bine, vreau să spun cu subtilitate, toate angoasele, tensiunile şi interogaţiile unui om de astăzi. Postmodern? Fie şi postmodern:
Hierofanie
Când mi-ai surghiunit sufletul
de dansator celest
într-un corp muritor,
mi-ai promis că,
din şapte în şapte vieţi,
vei coborî pe pământ,
să vezi de aproape
cum mă rotesc
în dansul elementelor,
a ofrandă.
Spune-mi, Doamne, că întîlnirea noastră
de lângă Arborele Vieţii,
nu a fost şi nu e o nălucire!
Şi, Dumnezeul meu, nu mai lăsa niciodată
să se facă întuneric în amintirile mele. (p. 112).
P. S. Cartea aceasta este bilingvă, în română şi italiană. Traducerea aparţine poetei înseşi. Nu ştiu însă ce calcule îşi fac tot mai mulţi autori, în special poeţi, care-şi traduc singuri creaţiile într-o limbă străină (de regulă, engleză), asta chiar înainte de a fi fost confirmate valoric la ei acasă, adică în limba română. Cred că valoarea certă a poeziei semnate de Ela Iakab în acest volum nu forţează o asemenea opţiune îndoielnică.
* Ela Iakab, Cartea lui Athanasios / Il libro di Athanasios, Editura Grinta, 2017