logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

 

 

 

Verrat der Engel – o altfel de închisoare*

 

logo

A scrie despre cărţile de poezie ale scriitorilor bănăţeni este (aşa mi s-a spus) ori un act de mare curaj, ori unul de trădare. Experienţele mele recente, după mai multe vizite în oraşele Banatului, cum ar fi Lugoj, Oraviţa, Anina, Timişoara sau Reşita, mi-au demonstrat că avertismentul este serios. Am întâlnit foarte mulţi oameni frumoşi, dar şi o sumedenie de grupări gen „lumea e cum suntem noi”. Subiectul este extrem de sensibil şi nu sunt tentată să intru în jocurile teoriilor conspirative. Totul depinde de sindromul provincialismului , pe care îl ai sau nu-l ai. Printre oamenii frumoşi, Ion Oprişor este un tip pe care-l apreciez în mod special. „Născut în anul 1958, domiciliat în Lugoj. Economist, pictor şi poet. Mem bru UAP, coordonator al cenaclului „Anotimpuri” – Lugoj. Publicaţii personale, 7 volume de poezie la editurile: Brumar, eubeea, Nagard şi Mirador. Un volum colectiv la Editura Inspirescu. Vernisaje personale în Lugoj, Oraviţa, Timişoara, Herculane, Reşita, etc. ” – aşa se prezintă el. Faptul că e „special” provine din capacităţile sale de organizator statornic de evenimente culturale, toate impecabile. Atent la detalii, consecvent, orator cu mult bun-simţ.

Volumul pe care-l am în faţă, trădarea îngerilor , nu se referă la angelologie, nici la religie, ci este pur şi simplu un volum cu poezii de dragoste. Gravă şi nefericită alegere, aş zice dacă aş avea prejudecăţi. Se presupune că o temă uriaşă precum dragostea sau iubirea e desuetă acum, plictisitoare, s-au scris mii de cărţi deja pe acest subiect, s-ar spune că am văzut tot. Ei bine, nu e chiar aşa. Atunci când transpare din texte un suflu unic, sfios, dar cald, sensibil şi sincer, duios de sincer, dragostea pare că poate fi şi e altfel. Prefaţa cărţii îi aparţine lui Marian Odangiu, care observă opţiunea „pentru un discurs liric nu neapărat mai relaxat, dar mai strâns legat de ceea ce s-ar putea numi ideologia sa literară : poezia nu este fiinţa noastră cea de toate zilele faţă în faţă cu lumea, ci universul paralel în care ea, fiinţa, nu are niciun fel de constrângeri, niciun fel de limite. ” Cumva, eu nu cred în certitudini când e vorba de definiţii ale poeziei, pentru că mereu îmi aduc aminte de Mircea Ivănescu şi de întrebarea lui (titlu de poem) „Poezia e altceva?”. Ionel Bota, cel care semnează postfaţa, are o abordare filosofică şi crede cu tărie că: „Poezia lui Ion Oprişor, lucru cert, trăieşte prin sine, se regenerează prin propriile elanuri, defineşte un idealism bine temperat şi argumentează împlinirile axiologic-estetice ale unui autor deja puternic individualizat în Banatul literaturii de astăzi [...]” Structura volumului este formată dintr-un nucleu în limba română şi un subcapitol denumit Cutia cu vise , care e bilingv, româno-german** (prefaţa şi postfaţa sunt şi ele bilingve) unde se reiau poeme din nucleu. Pare o ciudăţenie, dar nu e. Cred că e, mai degrabă, un elogiu adus cuiva din cauza afinităţilor germanice ale autorului.

Afirmam mai sus că Ion Oprişor scrie poezie de dragoste. De dragoste altfel. Nu e soiul poeziei de dragoste din cuplu. Altfel însemnă aici şansa de a percepe dragostea în universuri total diferite. Care se întâmplă concomitent. Misterioase şi atipice. Universuri în care există „ceremonii de toamnă cu îngeri/ cu nuferi albi luceferi cereşti/ regina nopţii în rouă/ odată cu luna strălucea în fereşti [...]” (De toamnă). Şi unde „[...] încerc să trişez ascunzându-mă într-o poză mai veche/ dar/ atunci/ apari tu/ şi/ mă săruţi pe inimă” ( De unde nu se mai zboară ). Îngerii se insinuează în fiecare text, devin o obsesie, capătă tot felul de înfăţişări. Unii sunt reci (mă feresc să spun că sunt răi), alţii sunt calzi şi păzitori: „cuvintele deveniseră/ transparente/ aproape şterse/ îngerii aveau aripi de zăpadă/ nisipul mării nu ştia […]/ şi tu zbori şi tu zbori uneori/ alături zborului tău” ( Clepsidră ). Anotimpurile, că tot veni vorba despre aripi de zăpadă, sunt în primul rând. Iarna e copleşitoare, ninge permanent peste mesteceni (aceia pe care am aflat că îi pictează cu pasiunea lui Simion Dănilă când îl traduce pe Nietzsche). Toamna are şi ea multă vină. Primăvara e existentă doar în Cutia cu vise , care ar merita transcrisă în totalitate, dar n-o fac din invidie. De aici provine melancolia, una asumată, de-a dreptul o capcană duioasă. În dragostea altfel intervin, inevitabil, amintirile copilăriei, umbrele părinţilor schiţate în tuşe acrilice, acelea care se întăresc repede: „În casa fără părinţi se mai aude plânsul cu buze ţuguiate al copilăriei în rest nici ţipenie” ( Niciun suflet ).

Mă bucură mult că Ion Oprişor s-a distanţat de facilitatea versificaţiei puerile şi a trecut la o metaforă ciudat de frumoasă. Metafora nemaiîntâlnită este „cheagul” poetic al textului bun. Crochiul făcut din cuvinte puţine are forţă, are fior şi are poveste. Iată: „sorbeau din stele fântânile/ cai alergau pe câmpii bolnave/ eu zideam din ancore strâmbe/ castele de fum cu oglinzi concave/ şi îngerii toţi desenau/ ţărmuri cu toamne în desfrunziri/ fluvii arlechini şi comete/ în toamna ce încă mai caută miri/ iar tu cu amurgul pe gură/ în caleşti de zăpadă şi zgură” ( Stampă ). O cheie a cărţii ar fi poemul erotic de la pagina 73, Aer de toamnă , care pare a fi o descătuşare, un text amplu, o poezie de stare autentică: „iubesc şi privesc/ nurii contopiţi cu mătasea/ cămăşii tale de noapte ireal de strălucitoare/ şi tot atât de transparentă/ cu valuri luminiscente căzând/ privesc/ şi în gânduri vivaldi/ frunze coborând din anotimpuri/ asemeni unduirii coapselor tale transparente şi ele/ dar peste care nu ar fi trecut niciun anotimp/ asemeni anotimpului ochii mei tineri/ nici ei nu au fost canonizaţi de timp/ mereu tineri/ iubesc seara aceasta cu tine cu tot/ cămaşa ta transparentă cu desenele sânilor/ şi conturul părului tău pubian/ cuib în aer/ o doamne fă-mă ram fă-mă cetină/ dar e toamnă/ şi totul se clatină” Mi-a rămas de făcut o dezvăluire: de ce volumul se numeşte trădarea îngerilor ? Ion Oprişor scrie că: „o zi/ am fost fericit/ în ziua aceea am aflat/ cum arată un înger [...]” ( Odată ). Probabil că e aşa, probabil că poetul nu minte nici acum, explicaţia nu e suficientă, dar e unic de frumoasă: „altădată ochii tăi/ doi îngeri ţinând în palme fluturi. / acum/ îngerii au plecat şi mâinile mele/ au rămas cu tremurul degetelor/ peste căuşul în care am pus poemul/ şi o felie mare din suflet. / îngerii au trădat/ într-o zi ploioasă de vineri” ( trădarea îngerilor ) .

În ciuda unor mici derapaje provenite de la editură sau lectori, trădarea îngerilor este o carte consistentă, autentică, eliberată de clişee, plină de viaţă, lirism şi candoare cât trebuie. Ion Oprişor, te salut, rămâi aici.

 

* Ion Oprişor, trădarea îngerilor, Editura Brumar, Timişoara, 2013