LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

Una dintre cele mai frumoase existenţe posibile*

Acum doi ani, în 2015, tema Bienalei Europene de poezie de la Braşov a fost Afinităţi elective : fiecare invitat aparţinînd unei generaţii (mai) mature aducea un invitat aparţinînd tinerei generaţii. Astfel, Nicolae Coande a venit însoţit de Silviu Gongonea, pe atunci autor al unei cărţi pe care n-am văzut-o. Am primit-o, însă, recent, din partea lui, pe cea de-a doua*, prefaţată de acelaşi Nicolae Coande. Despre aceasta va fi vorba în cele ce urmează.

Dacă ar fi să caracterizăm poezia (şi, probabil, autorul din spatele acesteia) prin cîteva cuvinte, acestea ar fi modestie, echilibru, simplitate inocenţă (nu contează dacă trăită pe loc sau reconstruită) şi, probabil, unele înrudite. Ceea ce se traduce printr-un fel de cuminţenie a zicerii: „Înseamnă să înţelegi pe deplin moartea, / să intri sub pielea ei tatuată cu ultimele tale cuvinte/ când îngerii copţi cad în toamna raiului/ şi se sparg în toamna uscată”. Sau: „Sunt un sudic şi totuşi/ tânjesc după blândeţea soarelui, / după sucul murelor pârguite devreme”. Îmi reprim tentaţia de a mai cita din această zonă, atunci cînd văd că, nu ştiu cum se face, dar nimeresc aproximativ aceleaşi citate din prefaţă – mă întreb dacă e o coincidenţă, sînt de acord, din politeţe/ prietenie cu Nicolae Coande în ceea ce priveşte poezia lui Silviu Gongonea, sau chiar e vorba de nişte trăsături pregnante, ilustrate de texte semnificative.

Avem un univers simplu, dar pe deplin funcţional, cu mici elemente de reprezentare ţinînd de cotidian, şi care pot exprima o mulţime de lucruri: poetul le lasă să vorbească, sau le face să vorbească: „Soarele încălzeşte păsările cerului/ ca un refren care alungă moartea”; lumea fizică se deschide în metafizic, fără ca poetul să uite vreo clipă că acesta e traseul corect: „Nu ştiu ce este real/ şi ce nu: un animal respiră, / eu sunt plămânii lui şuierători/ iar inima ce îi bate/ mă îngrozeşte”. Adică, un pic de Pessoa (sau Alberto Caeiro, ca să fim mai exacţi): „Mărturisesc/ că nu mă mai încred în nimic/ decât în ceea ce simt/ şi trăiesc pe deplin”.

Ceea ce duce la o filosofie a simţului comun, însă nu una a locurilor comune, a platitudinilor gata mestecare şi transmise mai departe, ci una deprinsă trudnic şi din care, în pagina scrisă, nu se mai vede aproape nimic: „Poate e la mijloc o inginerie a spiritului/ pe care nu o pot practica/ după tratate ci numai/ bâjbâind şi bâiguind cât ceva/ într-o limbă uitată”; autenticitatea e aceea a urmării căii proprii: „Trebuie să-mi fiu credincios/ formulelor mele să-mi calculez traiectoria”.

Un univers al micului orăşel, dramatic la urma urmei, dar nedramatizat: „Îţi rămâne să te mai uiţi la un film, / să faci sex, / să te întorci să pui o majusculă la primul cuvânt. / când nu mai ai decât privirea. / întinsă în pat, la televizor, / deşi nu e nimic de văzut. / în stânga, ciorapii, pernele, / cearşaful mototolit. / la un loc cu ea, / îţi rămâne blândeţea morţii, cum te mângâie/ pe creştet”. Ca de obicei în astfel de situaţii, poezia e ultima redută. Apărată senin, nu cu încrîncenare, ci cu ironie, şi aceasta delicată: „Prin grămezile de pământ crud/ un câine zăpăcit îşi îndeasă nasul. / îşi exersează simţurile adormite, / adulmecă adierile primordiale, / metafore agrare ale poeţilor tradiţionalişti. / Dar nici toate acestea nu pot rezista/ în faţa unui bolovan bine plasat/ şi a unor înjurături câmpeneşti”. Sau cu discrete elemente intertextuale: T. S. Eliot („Septembrie e cea mai crudă lună”), Allen Ginsberg (Un superbmarket ), în care trebuie să vedem mai degrabă naturaleţea mişcării prin poezie decît ostentaţia.

Şi oboseala: „Pielea miroase a bătrâneţe/ şi niciodată n-am fost mai superficial. / Până în măduva oaselor/ precum o injecţie letală/ coboară slăbiciunea/ dar şi cei cu noaptea pe ei greşesc. / De unde atâta sfinţenie/ când se vinde cu amănuntul. / Este ziua aceea poate ehei este ziua aceea/ când în gura poetului se face întuneric/ sau nu”. Una care crede (sau nu) în poezie, dar, indiferent de aceasta, merge înainte.

Iar titlul cărţii, repetat şi în titlurile cîtorva poeme, A doua natură, poate că exact acest lucru vrea să-l spună: „a doua natură:/ un fel de obişnuinţă de a plonja/ sub pelicula realităţii”.

*Silviu Gongonea, A doua natură, Craiova, Aius, 2017.