LECTURI PARALELE
Oana Neicu
prozatoare, Arad
Literaturile române postbelice *
De ce literaturile române postbelice şi nu literatura română postbelică? E întrebarea la care răspunde pe larg criticul literar şi reputatul profesor universitar orădean Ion Simuţ într-o carte care urmăreşte relaţia scriitorilor cu puterea politică în perioada postbelică. Un studiu care reprezintă o altă formă de istorie literară, o lucrarea bine documentată, cu exemple concludente pentru fiecare afirmaţie enunţată. Este de fapt o colecţie de eseuri, cronici şi studii publicate în diverse reviste, precum şi într-o altă carte din 1994 – reactualizate şi transformate într-o replică de istorie literară autentică, dată tuturor celor care încă nu pot face diferenţa între aparenţă şi esenţă.
Autorul delimitează clar şi cronologic o epocă în care scriitorii fie deveneau aserviţi noului regim politic, fie rămâneau fideli propriului crez artistic sau alegeau cea mai drastică opţiune, cea a exilului şi a disidenţei. Explică clar şi concludent de ce începutul literaturii române posbelice este 6 martie 1945, de ce datele intermediare de referinţă sunt decembrie 1947, martie 1953, martie 1965, iulie 1971, de ce sintagma literatură contemporană ar fi potrivită perioadei de după 1989. După ce cadrul temporal a fost fixat şi delimitat, autorul trece la disocierea dintre o serie de termeni aparent asemănători: socialism dictatorial vs. comunism totalitar (astfel punerea sub semnul întrebării a conceptului de comunism românesc în condiţiile în care comunismul a rămas la stadiul de utopie vine ca o continuare firească a ideilor enunţate), liberalizare vs. destindere, regim opresiv vs. regim represiv.
În capitolul CANAVAUA ISTORICĂ. Politică şi dictatură criticul evidenţiază autoritatea unui regim politic totalitar asupra scriitorilor şi a literaturii postbelice, fără însă a accentua biografia celor dintâi. Se urmăresc efectele dic taturii în literatura română posbelică, enumerându-i atât pe cei care au pactizat cu regimul (Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, George Călinescu), cât şi pe cei total aserviţi partidului (A. Toma, Mihai Beniuc, Corneliu Leu), dar mai ales pe cei care au decis să nu renunţe la propriile idei, rezistând moral în faţa presiunii, aşadar ţinte sigure ale Securităţii. Această Antologie a demnităţii,cum o numeşte însuşi autorul, vine ca un răspuns la Antologia ruşinii realizată de Monica Lovinescu. Studiile de caz privindu-i pe Nicolae Labiş, Paul Goma sau Cercul literar de la Sibiu susţin ideea conform căreia demnitatea scriitorului român s-a putut păstra şi în totalitarism.
Partea denumită LITERATURILE PARALELE reia ideea celor patru literaturi – oportunistă, evazionistă, subversivă şi disidentă – realizând distincţii categorice pentru a evita confuzia de termeni apărută în ultima perioadă. Proletcultismul este discutat în relaţie cu realismul socialist, disidenţa este prezentată în raport cu subversivitatea, disidenţa politică este diferenţiată de cea literară, la fel şi literatura disidentă faţă de scriitorii disidenţi, iar disidenţa nu poate fi analizată decât în conexiune cu exilul. Realizarea unei cronologii a exilului literar postbelic vine ca o completare a ideilor enunţate, concluzionându-se că o astfel de periodizare se poate face doar pe criteri ul politic (1941-1947 – Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu; 1948-1964 – Petru Dumitru; 1965-1989 – Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag, Gabriela Melinescu...).
Toate acestea sunt prezentate pe baza unor foarte bine argumentate concepte istorice, culturale, ideologice şi literare. Discursurile scriitorilor de la diverse congrese (A. E. Baconsky, 1956), fragmente din opere (Nicolae Labiş, Am iubit..., Ana Blandiana, Eu cred, Mircea Dinescu, Găinile) note ale Securităţii, părţi din dosarele scriitorilor (Dumitru Ţepeneag) împreună cu ideile autorului, alcătuiesc un eseu despre condiţia literaturii sub dictatură.(p. 16)
Într-un tur de orizont care tratează Literatura română în economia de piaţă, Ion Simuţ încearcă o adaptare a conceptului celor patru literaturi la actualitate, afirmând că se poate face şi acum o astfel de clasificare în dictatura pieţei,identificând scriitori potriviţi fiecărui tip de literatură: oportuniştii Pavel Coruţ, Claudia Golea, evazioniştii Petru Cimpoeşu, Ioana Pârvulescu, subversivii Mircea Cărtărescu, Filip Florian şi disidenţii Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova alcătuiesc din nou o poveste cu patru tipuri de atitudini şi de poetici ale literaturii. (p. 445)
Studiul convinge prin multitudinea exemplelor, iar ideea literaturilor paralele se va regăsi în viitor în manuale şi în cursurile universitare, deoarece profesorul Ion Simuţ scrie un tip special de istorie literară care ţine cont de regimul politic, în care s-au scris operele, o istorie politică a literaturii române postbelice(p. 22) ,utilă atât pentru cunoscători, cât şi pentru cei care se iniţiază în tainele literaturii.
* Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană