logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

 

Alexandru Moraru

 

 

Privind peste munţi*

 

logoVolumul de proză Heralzii, aparţinând cunoscutului scriitor Radu Ciobanu, a fost conceput în anul 1983 – cel de faţă, apărut în 2017, la Editura Institutului Cultural Român, fiind ediţia a II-a revăzută. Republicarea lui survine într-un moment cât se poate de oportun şi cu rezonanţă maximă în conştiinţa noastră: Centenarul Unirii. Sens în care lucrarea completează benefic toate actele de cultură având ca punct de atracţie şi de interes tematica vastă şi rodnică generată de Centenar.

Dacă la prima ediţie, cea din 1983, n-am avut acces, de data asta am parcurs tomul pe nerăsuflate, întrucât e una din cărţile asupra cărora merită să zăboveşti cu prisosinţă şi, desigur, cu real folos. Heralzii este un melanj de jurnal, roman şi memorialistică, un gen de letopiseţ oglindind sugestiv, cu amplă propensiune evocatoare, prefaceri politice şi sociale din vremea Primului Război Mondial, şi mai încolo, până la Marea Unire din 1918.

În multe părţi ale întinderii sale, volumul e incizat cu uşoare adieri poematice şi care, în „rotunjimea” lor, amplifică semnificativ valoarea expresiei. Radu Ciobanu e un artizan al cuvântului bine strunjit şi plasat „matematic” acolo unde trebuie. Adică în dospeala, în inima textului pe care îl înnobilează cu acurateţea şi temeinicia gândirii creatoare la cota de sus a elevaţiei artistice.

Eroii romanului sunt fraţii Prodan: Nestor şi Voicu. Ei sunt de fapt heralzii, mesagerii tagmei gazetăreşti, cei hărăziţi ca, prin condeiul lor, să aducă lumină în cugetele toropite ale românilor împilaţi de veacuri. Din pricina poziţiei sale demne în raport cu autorităţile abuzive, Nestor Prodan e întemniţat şi – mărturiseşte el – „După 72 de zile, azi mi s-au dat în sfârşit cele necesare scrisului.” Având de-acum uneltele la îndemână, Nestor purcede să-şi consemneze amintirile premergătoare Unirii şi care demarează cu o misivă fictivă apropo de notaţia întâmplărilor derulate în trecut. Depăşind repede faza întâi plăsmuită, jurnalul arestatului culisează apoi în realitate, având ca debut data de 14 februarie 1918. De aici încolo, Radu Ciobanu evită traseul liniar, propunând (şi impunând) o structură narativă modernă, cu glisarea timpilor şi accent pe rememorare ca elemente de forţă ale zidirii epice.

Aducerile-aminte ale eroului sunt populate cu personaje de prim-plan, dar şi de galerie, gen Marius Onu – poet, Nagy Iancsi, logodnica sa Lelia, delatorii şi spionii stăpânirii – Ludovic Carnaţiu şi Amos Huh etc. Ilustrativă şi pilduitoare povestea ceasului cu capac de aur, în care autorul evocă figura unui individ sinistru – profesorul de istorie Torok Attila – un şovin dezgustător specializat în umilirea şi chinuirea copiilor români.

Primarul Budurlean, baciul Strugur, Todericea Moşic – alţi protagonişti ai cărţii, alături de Ion, tatăl eroului Nestor Prodan, cu episodul de armindeni, cu sfârşitul tragic al clopotarului Mitilineu spânzurat de jandarmii unguri fiindcă a înălţat tricolorul românesc pe turla bisericii ş.a.m.d. O sumedenie de figuri colcăie de colo, colo, fiecare cu ţinuta sa, cu părerile şi dorinţele sale, mărturisite ori nu, ca într-un cazan uriaş încins de aburii necunoscutului şi ai primejdiei iminente. Ceva pluteşte în aer, răscolindu-i şi derutându-i, iar acel ceva are şi consistenţă palpabilă întrupată din izul războiului devastator, care se desfăşura în imediata lor vecinătate.

Dragoste şi suferinţă, năruire şi speranţă... Un mănunchi de sentimente vii, eterogene, decopertând arhitecturi sufleteşti ciudate şi surprinzătoare aflate în necurmată expansiune şi metamorfoză. Cum se relevă, bunăoară, şi cea a economistului şi juristului Aron Popdan, director al băncii „Aurora”, care a refuzat să-l sprijine pe Nestor în lupta sa pentru emancipare naţională, deşi putea s-o facă: „Când fruntaşii unei naţiuni sărace şi asuprite – mi-am zis în timp ce-l contemplam cum îşi aprindea trabucul – încep să trăiască prea bine şi le place acest trai, nu e semn bun. Ei sunt pe cale de a-şi uita neamul din care s-au ridicat şi pot deveni coruptibili. Cel amărât şi sărac n-are ce pierde, pe când cel ce s-a învăţat cu binele nu se va teme oare că-şi va pierde trabucul?” (pag. 36).

Pentru Nestor Prodan, scrisul, gazetăria, funcţionează ca o terapie, ca panaceu care uşurează şi vindecă tot: „Singura salvare e să scriu, asta mă ajută să uit, să nu mă gândesc la mine.” Având reazem în forţa izbăvitoare a redactării, eroul suportă mai lesne regimul detenţiei şi inevitabilele sale umiliri derivând din două perspective: prima – aceea de ziarist temerar; a doua – de român nesupus. Reunite, ambele ipostaze reprezentau în ochii autorităţilor maghiare culpe supreme, un autentic „cocteil exploziv” ce putea detona oricând, antrenând (şi generând) situaţii primejdioase pentru siguranţa şi stabilitatea Imperiului. De aici şi reprimarea automată şi severă a oricăror tentative de murmur ori de răzvrătire contra împărăţiei cezaro-crăieşti.

Întreg volumul este acompaniat de un crez tutelar: acela al necesarei şi posibilei Uniri, al românismului câştigător în aspra şi îndelungata dispută cu nemeşimea şi administraţia ungurească. Ideea reîntregirii flutură astfel ca un laitmotiv magic sedimentat adânc în actele curente, în vise şi vrerile intime, dar mai ales în subconştientul colectiv.

Există la Radu Ciobanu o fineţe a detaliului mergând până la nuanţă, o voluptate exuberantă a descripţiei promovând secvenţe cu putere de impact. Notaţia de amănunt include toată gama reprezentărilor textuale, de la sondări psihologice pe verticală şi până la captarea senzaţiilor olfactive. Totul e „mirosit”, „pipăit” şi cântărit cu migală, ca în vitrina plină cu exponate preţioase a unui bijutier faimos. Iscusinţa analitică a autorului se relevă, printre altele, atât în emoţionanta meditaţie a lui Nestor asupra morţii (pp. 60-61), abisală şi lucidă deopotrivă, cât şi în descrierea revelaţiei lui Voicu Prodan `a-propos de vărul şi prietenul său Flaviu: „(...) Trăise alături de Flaviu persistând ani de zile în eroarea de a nu-l considera decât un băiat bun, boem şi crai, fără a bănui măcar că în el zăcea un virtual colaborator onest şi intransigent, calităţi de care avea atâta nevoie în complicatele lor lupte politice. (...) Sunt oamenii cei mai siguri, cei care foarte rar trădează, doar că au în permanenţă nevoie să simtă din partea celorlalţi un sentiment fratern, exprimat discret, cu căldură şi tact, dar mai cu seamă cu nevoia de încredere, căci la cel mai mic semn de suspiciune, devin retractili, reflex de cele mai multe ori ireversibil.” (pp. 123-124)

Frământările, zbuciumul lăuntric al lui Voicu, ca şi a altor protagonişti, sunt redate cu ştiinţa gradării afectelor, rezultând pagini memorabile de introspecţie psihologică. Bun cunoscător al stărilor sufleteşti, Radu Ciobanu excelează în proiecţia sentimentelor induse de momentele de cumpănă şi macerate intensiv în fagurii conştiinţei: „Pentru că – nu ştiu dacă ai să mă înţelegi exact – noi, ardelenii, nu putem rămâne niciodată singuri: îi păstrăm în suflet pe toţi cei de dinaintea noastră, ştim că ei ne văd şi ne mustră sau sunt mândri de noi, ne simţim răspunzători faţă de ei, nişte exponenţi ai lor şi tot ce gândim şi întreprindem facem în spiritul acestei continuităţi. De aceea mă cutremur când mă întreb dacă aspiraţiile lor, ale celor pe care îi port în mine, n-au fost cumva zadarnice. Şi nu uita că atunci când zic aspiraţii, nu înţeleg o generaţie, două, ci veacuri, şiruri de generaţii care au stat cu spinările încovoiate sun cizmele principilor şi ale nemeşilor, şi ale grofilor, şi ale fişpanilor şi jăndarilor, privind peste munţi încoace, ca înspre o ţară a făgăduinţei din care le va veni odată izbăvirea.” (pp.127-128)

O altă remarcă interesantă şi mereu actuală, a lui Nestor Prodan, ne captează la fel de mult atenţia: „În vorbe, toţi sunt gata la orice vitejii, dar când să treacă la fapte, mulţi se dovedesc oportunişti sau laşi. Şi apoi mai e şi îngăduinţa asta pe care nu ştiu dacă trebuie s-o socotim un defect sau o calitate a întregului nostru neam: ne aprindem, ne indignăm, azvârlim vorbe mari, dar după o zi, două ne potolim, începem să uităm şi chiar să iertăm şi fluturăm a lehamite din mână – dă-l încolo de prăpădit... Şi cu asta considerăm cazul clasat şi incendiul stins. Unii numesc aceste apucături toleranţă sau generozitate; eu o detest, văzând într-însa lipsă de tenacitate şi de consecvenţă.” (pag. 154)

Spirit metodic şi realist, Nestor Prodan nu se sfieşte să critice şi tarele unor compatrioţi, ţinuta lor oscilantă şi duplicitară, chiar capitulardă în unele cazuri. Le inventariază cu amărăciune şi durere, supunându-le analizelor obiective din care etica şi rigorismul moral, specific ardelenesc, nu absentează.

Heralzii este un triptic prozastic (jurnal + roman + memorialistică), o mixtură epică intens elaborată, încât, recunoaşte însuşi eroul, „(...) E locul să observ aici că, toate zilele noastre fiind îndeobşte la fel de monotone şi de sărace în evenimente notabile, ceea ce credeam că va fi un jurnal zilnic s-a transformat pe nesimţite şi aproape fără voia mea într-un memorial.” (pag.139)

Dominic Borza, Octavian (Tavi) Borza, Iustin Nicoară – alte personaje abil conturate de pana inspirată a autorului şi redate în dimensiunea lor naturală, de patrioţi cu dragoste de Neam şi Ţară. Dominic Borza este un autentic herald/trimis/mesager ca atâţia alţii ce şi-au pus talentul şi condeiul în slujba ideilor de cinstire şi prezervare a identităţii româneşti. (De altfel, din cauza prezenţei masive a jurnaliştilor şi a universului tipografic în paginile cărţii, romanul s-ar fi putut intitula foarte bine şi Caravana gazetarilor. Sau Parada ziariştilor).

În opoziţie cu atitudinile fireşti, constructive, ale majorităţii „intelighenţei” ardeleneşti, nu lipsesc nici aspectele negative pendinte de interese obscure, intrigi, trădări... Ilustrativ în acest sens este delatorul Emilian Jurj – „Eminenţa cenuşie” a campaniei de denigrare furibundă a lui Nestor Prodan. Dar, mai cu seamă, a lui Iustin Nicoară – alt herald-corifeu al stirpei româneşti – victimă a aceluiaşi individ detestabil. Adept, iniţial, al federalizării Imperiului, Iustin Nicoară, în urma unui amplu proces de decantare ideologică, îmbrăţişează finalmente teoria radicală a necesităţii dezmembrării monarhiei bicefale ca unica soluţie viabilă întru eliberarea popoarelor de sub tirania-i cruntă. Această poziţie era caracteristică multor intelectuali transilvăneni a căror gândire politică s-a metamorfozat treptat, în timp, seduşi de perspectiva autodeterminării etnice şi a unirii apoi cu Ţara. Şi Iustin Nicoară a parcurs acelaşi traseu, refugiindu-se, la final, în România, chiar dacă, în ochii amicului său Prodan, „Iustin nu e un militant, ci un tip speculativ, interesant şi original, aflat însă întotdeauna cu un pas alături de interesele generale dictate de complicatele conjuncturi politice. Nu împotriva lor, ci alături de ele, ceea ce îl sortise de la o vreme eşecului şi rolului de victimă.” (pag.183) Prins între butucul ardelenilor, care nu-i iertau conceptul nefast al federalizării, şi barosul regăţenilor, care îl considerau dubios din pricina incriminărilor lui Emilian Jurj în presa epocii, Iustin Nicoară îşi împlineşte destinul „... în vălmăşagul întunecat şi sângeros al evenimentelor care s-au precipitat asupra noastră, a tuturor.” (pag. 187)

O altă apariţie execrabilă este şi Marian Vinţan. „Cine are nevoie – te întrebi acuma – de ardeleni ca Vinţan? Din nefericire, ăştia se fac văzuţi şi crezuţi mai curând, nu ceilalţi, cei care îşi câştigă în umbră o pâine amărâtă, sperând cu încăpăţânare, împotriva tuturor aparenţelor, într-o întoarcere acasă odată cu oştirea românească, îmbrăcaţi în uniformele ei zdrenţuite, scorojite de praf, de sudoare şi de sânge, dar în sfârşit glorioase.” (pag. 200) Oportunismului şi neutralităţii laşe ale unora, acelaşi Nestor Prodan le opune reversul medaliei: implicare, acţiune, credinţă fermă în justeţea cauzei asumate şi care îi dictează conduita: „... mâine mă duc să mă înrolez. Sinucidere curată, zice el (Marius Vinţan – n.r.) Se poate, dar prefer să mor între ai mei, decât să-mi fie ruşine mai târziu să mă uit în ochii vreunuia dintre cei ce au supravieţuit.” (pag. 217)

Radu Ciobanu se dovedeşte un portretist de primă mână, „fotografia” croită profesorului Nicolae Iorga fiind memorabilă: „Dinăuntru se auzea un glas puternic, baritonal, vindicativ, care suia impetuos, căzând apoi în cascadele finale ale unei demonstraţii decisive. (...) Era întrucâtva aşa cum şi-l închipuise. Doar că mult mai înalt, mai masiv, cu umerii cât un mal. Pleşuv, da, ştia şi asta, şi fruntea monumentală care reflecta lumina oriunde s-ar fi aflat atunci şi oricât de palidă ar fi fost acea lumină. Ochii, mai curând mici, scormonitori, când ironici, când acuzatori, cercetători sau imperativi, niciodată neutri sau placizi, mereu cu o expresie generată de înalte tensiuni interioare. Nasul subţire, drept, cu nări fremătânde şi pe urmă barba revărsată pe piept, aspră, sură, ca blana lupilor bătrâni.” (pag. 236)

Pas cu pas, autorul se apropie de marele deznodământ, fiindcă „Heralzii au datoria să schimbe trâmbiţele de argint cu spadele de oţel.” Simbolic, mesajul Consiliului Naţional Român, prin care se anunţa oficial decizia armatei române de a trece Carpaţii, a fost adus, la întrunirea populară de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, de primul aparat zburător venit din Ţară, din România. Fapt cu totul deosebit, întrucât el marca şi o izbândă de ordin tehnic – cu efect electrizant asupra mulţimii – nu doar de realizare politico-militară culminând cu măreaţa Unire de la Alba Iulia.

Epilogul romanului este de o intensă energie emoţională, căci „Luni de zile te-ai zbuciumat în închisoare, chinuit de conştiinţa inactivităţii, iar acuma vestea că măcar Voicu n-a stat degeaba vine ca o compensaţie. Înseamnă că cineva dintre Prodani a luptat şi, peste câteva zile, la Adunarea de la Alba, te poţi şi tu înfăţişa cu fruntea sus.” (pag. 318) Aceasta e reacţia gazetarului, a heraldului (crainicului) Nestor Prodan la aflarea ştirii că fratele său, Voicu, trăieşte şi că şi-a onorat datoria faţă de Neam şi Ţară. Iluminarea/revelaţia avută vis-a-vis de Voicu îl bucură nespus şi-l fortifică sufleteşte, inducându-i sentimentul unic şi copleşitor al triumfului final: „Soarta a vrut ca Voicu să-ţi vestească victoria deplină.”

Conceput cu măiestrie şi mereu actual prin forţa apelului, Heralzii se impune ca lucrare distinctă şi raportată precis la fenomenul istoric de vastă şi eternă rezonanţă. Sondând diferite medii, redându-le culoarea şi specificul, Radu Ciobanu realizează şi un gen de studiu sociologic vizând particularităţi etnologice, culturale, de folclor ş.a.m.d. Felul în care descrie (şi prezintă) oamenii simpli, ţărani, soldaţi, negustori etc., certifică buna cunoaştere a acestui univers, în fond, primordial şi de care cu toţii suntem atât de legaţi. Autorul este şi un abil creator de atmosferă, izbutind să închege sugestiv tablouri şi secvenţe reflectând situaţii şi întâmplări dintre cele mai diverse şi neaşteptate,încât senzaţia de viu, de tumult multiform, e omniprezentă şi cuprinzătoare. De la replica viscerală la grimasa dubitativă şi până la surâsul delicat, interior, autorul se mişcă dezinvolt, proiectând impetuos în pagină harul legitim al temperamentului său creator.

Aderenţa la subiect, fineţea analitică şi o viziune estetică superioară fac, din acest volum reeditat, un motiv de certă satisfacţie intelectuală pentru cei ce-l vor lectura. Cu o pregnantă încărcătură identitară şi simbolică, Heralzii pot anunţa/ prefigura şi în continuare – de ce nu? – noi trepte ale devenirii noastre în mirabilul spaţiu ancestral.

 

 

* Radu Ciobanu, Heralzii, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2017