logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ESEU

 

Gheorghe Mocuţa (1953-2017)
poet, critic literar, Curtici

 

 

Solenoid 837

 

logoLumea ca enigmă, labirint şi întrebare

După o schemă deja consacrată, dar mereu înnoită şi dezvoltată în trilogia Orbitor, Mircea Cărtărescu explorează aventurile Eului până la capătul realului şi al cunoaşterii omeneşti, împingându-le apoi spre frontierele ficţiunii şi ale Necunoscutului. Cu fiecare mişcare a planului său, el deconstruieşte lumea cunoscută şi o recondiţionează, bătătorind cărarea spre inima Totului. E un demers `paranoic`, stăpânit, şi o poftă de a provoca biografia, de a călători între ceruri şi abis în zborul săgeţii, cu plăcerea şi spaimele protagonistului şi cu deschiderea metafizică spre tainele cunoaşterii. Şi spre misterele corpului. Dar şi cu închiderea, între limitele neînţelegerii şi ale obsesiei morţii. E aici ceva din experienţa hard a eroilor postmoderni, de la străinii alienaţi ai lui Camus şi Celine, la Salvatorul speciei, de la aşteptarea absurdă a salvării din teatrul absurdului, la refuzul lumii şi al experienţei scrisului (sindromul Bartleby, după copistul dintr-o povestire a lui Herman Melville), e aici ceva din experienţa comprehensiunii iluminate, ca replică a Răului. Şi a terapiei prin scris.

Eroul romanului, un profesor obişnuit de română care ţine un jurnal, îşi cucereşte cititorul prin forţa elevată a spiritului, mereu conectat la real şi prin forţarea neobişnuită a limbii, după eşecul poemului Căderea, citit la 21 de ani, la „Cenaclul lunii” şi ridiculizat de colegii de generaţie şi de Maestru. Care îi reproşează ambiţia nemăsurată şi absenţa „simţului limbii” şi a talentului. E în această ecuaţie, jertfirea „omului de sânge” arghezian – invocat în motto-ul cărţii – pentru cunoaştere şi frumuseţe. E vorba de cunoaşterea şi frumuseţea Cărţii, aparent nefolositoare (cu polemicile din jurul crizei de azi), mereu reînnoită, prin asaltul inteligenţei şi prin plăcerea construirii textului. O cunoaştere „inutilă”, obosită, cum clamează unii filosofi contemporani.

Romanul începe cu gestul fiinţei introvertite, cu experienţa solitarului în căutarea Geamănului. Explorarea Totului începe cu buricul, cu închiderea unei viziuni ce se deschide în anatomia şi metafizica trupului. Cărtărescu fascinează mereu prin explorarea biologiei vieţii şi a metafizicii ei. A experienţei nemijlocite, cu livrescul bine instrumentat, ca punct de sprijin al universului său inconfundabil. A experienţei mijlocite de vis. Copilăria şi adolescenţa revin mereu în discurs, cu episoadele lor ciudate, revelatoare. Camera (proustiană) din bulevardul Ştefan cel Mare redevine, ca în Orbitor, un loc al explorării timpului şi spaţiului şi, dincolo de ea, al dorului de moarte, de Necunoscut. Două din temele preferate ale contemporanului nostru, pregătit pentru o nouă probă a labirintului în care Eul se zvârcoleşte ca o „fiinţă strivită”. Ipostaza „celui neviu”, prilej de a rememora nu doar istoria omenirii, ca „istoria abatoarelor”, ci şi istoria afectivă, traversată de întrebări: „unde dispărem?”. „Situl arheologic” din Ştefan cel Mare îl proiectează într-o altă experienţă-limită, odată cu achiziţionarea unei vechi case ciudate în care se află solenoidul, un dispozitiv care îi schimbă tânărului profesor percepţia despre lume. Marginalul şi centrul se combină acum într-o expresie revelatoare a cuplului, după ce o cunoaşte pe Irina, colega lui de cancelarie din fundul Colentinei. Noua casă îi dă posibilitatea de a evada din griul existenţei şi al epocii ceauşiste. Ea devine locul fericirii şi al reveriei, al descoperirii unei alte lumi. Mai ales că, în paralel, profesorul cunoaşte experienţa dureroasă a ratării ca scriitor şi continuă să scrie un jurnal al anomaliilor, cu „lucruri care nu se întâmplă nici în viaţă şi nici în cărţi”:

„Ca scriitor te irealizezi cu fiecare carte pe care o scrii. Mereu vrei să scrii despre viaţa ta şi mereu scrii numai despre literatură. E un blestem, o Fata Morgana, un mod de-a falsifica faptul simplu că trăieşti, adevărat într-o lume adevărată. Multiplici lumi, când propria ta lume ar fi de-ajuns ca să umple miliarde de vieţi. (...) Un răspuns poate mai adevărat decât altele, ar fi deci chiar ăsta: n-am ajuns scriitor pentru că n-am fost, de la-nceput scriitor. Am iubit literatura ca pe un viciu, dar n-am crezut cu adevărat că ea este calea. Nu mă atrage ficţiunea, n-a fost visul vieţii mele să adaug câteva uşi false pe pereţii literaturii. Am fost mereu conştient că stilul (care este mâna literaturii vârâtă în propria ta mână ca într-o mănuşă), atât de admirat la marii mei scriitori, nu e decât raptus şi posedare. Că scrisul îţi mănâncă viaţa şi creierul ca heroina. (...) Literatura este de prea multe ori o eclipsă a minţii şi a trupului celui care scrie.”

 

Experienţa Solenoidului/ Salvarea cuplului

Jurnalul său, populat cu fapte „fantomatice şi străvezii”, dar reale, simţite pe propria piele, continuă să îl chinuie, prin consemnarea vieţii, a părţii ei vizibile şi nespectaculoase, cu perspectiva ştearsă a lipsei de sens. Casa, construită prin 1936, îl fascinează cu anatomia ei de pântec, de celulă de închisoare, de capcană sinistră, în care peisajul se schimbă continuu. Odată cu intrarea profesoarei de fizică în viaţa sa şi a butonului secret, descoperit în dormitor, care declanşează energiile solenoidului îngropat la temelie, sexualitatea cuplului „a câştigat incredibil de mult prin levitaţie, ne iubim acum în aer, fără stângăcia de mari infirmi a corpurilor lipite de pat.” Iar scenele de dragoste dezvăluie în diversitatea şi libertinajul jocului erotic adevărata viaţă secretă a protagoniştilor. Numeroasele personaje ale universului ameninţat de apocalipsă par să întrerupă acţiunea şi să o fragmenteze; în realitate ele ilustrează dramele existenţei, nefericirea, lupta împotriva răului şi întrebările, numeroase, ale lui Virgil, de exemplu, cercetătorul de la Turnu Măgurele. Întrebări fără soluţie, expresie a mizeriei umane, perpetuată de frică, de păcat şi de ură. Personajele sprijină construcţia întregului, iar construcţia, asemeni unui titanic gata de drum, imprimă ritmul discursului şi-i inspiră stilul. Un stil elevat, cizelat. Episoadele rememorării vieţii, de la naşterea gemenilor şi de la pneumonia care avea să-l despartă pentru totdeauna de fratele său, la descoperirea „realităţii” (când mama îl minte pentru a-l duce la o operaţie dentară), până la aderarea sa la mişcarea pichetiştilor şi până la revelaţia unei alte existenţe prin descoperirea puterilor Solenoidului, – toate aceste episoade sunt verigile unui lanţ al destinului, atins de anomalia şi înstrăinarea unei minţi iluminate, „făcută să catalogheze şi să sorteze totul, cu forţa, după logica visului şi-a utopiei, în constelaţii în formă de cochilie, de şir de mărgăritare, de păpuşă malignă, de peştişor-de-argint, de arc de tapiţerie, de cotor de măr, de clovn de la circ, de mamă, de tată, de copil.”

Iar amintirile devin în economia acţiunii, „vestigii ale unui sistem mai vechi de captare-a efluviilor lumii, organe atavice ale animalului mnezic adăpostit în ţeasta mea.” Eroul romanului, obsedat de faptul că nu poate deveni scriitor, revine la ipostaza adevărului unic, interior, al celui care scrie. Îşi transcrie în jurnal formidabila experienţă de lectură şi relaţiile cu cărţile, cu întâmplările, cu personajele care au izvorât mereu dintr-o realitate confuză. Experienţa lecturii, ca şi cea a scrisului, îi conferă alura de lup singuratic, de supravieţuitor al unor catastrofe şi de promotor al propriilor anomalii.

Mircea Cărtărescu e un scriitor total, un scriitor nu doar sincronizat şi familiarizat cu experienţa scriiturii, ci unul din practicienii de excepţie ai literaturii, ca formă de viaţă şi inteligenţă. E un maestru al descrierii şi un profund cunoscător al limbii; al puterii ei de iradiere spre tainele vieţii. Solenoid e o altă formă de viaţă, de energie şi de literatură. O călătorie în care „motorul metafizic” şi „motorul paranoic” au rolul de a transla realul şi de a-l face suportabil, fascinant, „orbitor”, explorând graniţa dintre trup şi suflet. Mai există apoi în romanele lui Cărtărescu o muzică a textului, o plăcere încorporată în şiragul de vocale şi consoane ce alcătuiesc fluxul unui discurs melodios unde toate instrumentele inventate de om îşi lasă urme şi emană vibraţii. Muzica Totului e chiar muzica vieţii cu suişuri, coborâşuri, speranţe, dezamăgiri ; o mişcare pe care trupul cu organele lui interne o poate provoca şi pe care creierul fabulos o ţine în frâu. E un realism magic dunărean în care se împletesc beţia simţurilor, vârtejul imaginilor şi muzica sferelor, de la universul mic la cel mare. Scrierea, ca tatuaj al corpului, e şansa iluzionistului de a explora formele de relief ale trupului, în ideea de a afla „algoritmul fiinţei şi formula dumnezeirii”.

 

„Cartea ororii de a trăi” a Geamănului supravieţuitor

Există cel puţin trei planuri care dezvoltă naraţiunea fiinţei în relaţie cu imaginaţia spiritului creator; primul e viaţa anodină şi marginală a profesorului de română; al doilea e planul „anomaliilor” care îl preocupă pe creatorul ratat, cu aversiunea lui pentru roman şi ficţiune, dar şi cu fascinaţia pentru „cartea ororii de a trăi”; iar al treilea plan e cel „proustian”, al rememorărilor, al timpului pierdut şi regăsit în care realitatea copilăriei şi a trupului se amestecă în pasta „irealităţii timpului însuşi, ale coexistenţei şi întrepătrunderii vârstelor, vremurilor, trupurilor în halucinaţia unanimă a minţii şi-a lumii.” Experienţa cunoaşterii condiţiei umane prin vis şi lectură, prin studiul unor biografii celebre (matematicianul Ch. Howard Hinton, un sfânt din calendarul iluminaţilor care a inventat teseractul sau hipercubul şi „a-ncercat întreaga viaţă să depăşească formele intuitive ale spaţiului tridimensional”; Tesla; medicul brăilean Mina Minovici, Da Vinci, Newton, Lilian Voynich, autoarea Tăunului, Nicolae Vaschide, cu biografia sa fabuloasă şi descoperitorul oramei, al obsedantului plan de evadare etc.) viziunile cu vizita unei fiinţe care îl urmăreşte noaptea, apoi transcrierea unor felii de viaţă, văzute ca „nebunia încremenită şi stranie”, contribuie la scrierea romanului total cu geneza şi apocalipsa misterului vieţii şi al morţii. În fiecare pagină simţim partea şi întregul fiinţei – ca personaj universal –, cu suferinţa şi expierea, cu prăbuşirea trupului în păcat şi purificarea prin scris, prin explozia realului şi îmbălsămarea trupului într-un tatuaj infinit. Prin vindecarea de Rău, prin purificarea de Neant, prin reinventarea Omului, prin recalibrarea umanului, prin echilibrarea raportului divin dintre trup şi suflet. Lectura Bibliei, trăirea pe viu a cruzimii cărţilor Vechiului Testament alternând cu halucinaţiile şi visele nocturne, vizita unor personaje stranii, îngerul, demonii, „vizitatorii”, Moartea, Dumnezeu, cruzimea parabolelor, spaima pură în faţa misterului vieţii şi anomaliile biografice, – formează o reţea de semnificaţii din care Autorul îşi alcătuieşte propriul său puzzle, propriul plan de salvare, „Evanghelia după Cărtărescu”:

„Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie. Condamnatul la moarte ar putea avea pereţii celulei acoperiţi de rafturi pline de cărţi, toate minunate, dar ce-i trebuie lui e un plan de evadare. Nu poţi evada cât timp nu crezi că se poate evada, chiar dintr-o celulă cu pereţii infinit de groşi, fără uşi şi fără ferestre. Puşcăriaşul dintr-o bandă desenată poate ieşi perpendicular pe pagina cărţii, către mine, care-o citesc din altă dimensiune. (....) Nu cred în cărţi, cred în pagini, în fraze, în rânduri. Sunt câteva, în câteva cărţi, aşa cum într-un text încifrat, trimis către generalul de pe-un câmp de luptă, doar câteva cuvinte înseamnă ceva, înconjurate de-o sporovăială fără sens. (...) Când totul e urgent, când nu mai e timp, când eşti sub presiune poţi greşi chiar având grila. Când n-o ai însă, când te bazezi doar pe intuiţia orbului, pe vigilenţa celui surd, totul devine inimaginabil de complicat, deznădăjduit şi absurd. Voi muri fără să dezleg enigma, îmi spun în fiecare clipă a vieţii mele. Mi-am umplut sertarul noptierei cu ce-am crezut că poate revela o grilă: dinţii mei de lapte, sfoara de-mpachetat din buricul meu, paginile mele de jurnal, fragmente din tot ce-am citit, copiate pe bucăţele de hârtie.”

 

Au trecut câteva săptămâni de când citesc Solenoid, cu opintiri şi reveniri, cu entuziasm dar şi cu puseuri de neîncredere, şi nu pot renega această filosofie a înţelegerii Totului, pusă în pagină (poate în contrast cu viziunea Nimicului lui Cioran). O viziune integratoare a unităţii Vieţii s-ar compune din cele trei direcţii existente deja în Orbitor : 1. realismul magic autohton, 2. realitatea fiinţei, cu odiseea corpului scris şi regăsit în toată vastitatea lui cosmică, 3. perspectiva enciclopedică, dezbaterea limitelor creaţiei în eseuri strălucitoare şi vii, sincronizate la cuceririle ştiinţei şi la eşecul umanismului. Scepticul autor e în fond un apologet al individualismului, cu anomaliile şi victoriile sale. Descoperirea Solenoidului ca matrice şi impuls al creaţiei şi al revelaţiei „adevărului” vieţii e o poveste a Omului postmodern care-şi împleteşte destinul cu odiseea Omului vechi. În ciuda acţiunii dezvoltate pe mai multe planuri, Solenoid nu e un roman al acţiunii, ci unul al autoficţiunii. Latura „proustiană”, descrierile fantastice (explorarea zonei dintr-o fabrică veche şi abandonată, un fel de călătorie în infern împreună cu profesorul de matematică, Goia, viziunea fetiţei gigantice, descoperirea uimitoare a tratatului de parazitologie, universul sutelor de cărţi citite anual) aparţin Geamănului supravieţuitor. El moşteneşte totul şi trăieşte experienţa solenoidului, a evadării din lumea reală. Chiar şi personajele de prim plan, mama, iubitele, femeile cu psihologia lor complicată nu sunt fericite decât atunci când evadează. Realitatea se împleteşte cu ficţiunea, autobiografia cu minciuna romanescă. Chiar dacă nu e marele roman al epocii totalitare, Solenoid e o epopee unică a intelectualului asaltat de întrebări care nu poate evita, dincolo de realitatea vieţii, saltul în metafizic şi răspunsuri în revelaţie. Prozatorul pledează prin personajul său care îşi scrie jurnalul – un scriitor cu perspectiva ratării, – pentru terapia prin scris şi oferă o alternativă la nebunia şi maladiile omului nou, inventat de ideologia comunistă. Dezumanizarea omului se extinde la Borcescu, directorul şcolii şi la o parte din elevi, la condiţia femeii, la condiţia dascălului, a maselor de pensionari, a mediului medical.

 

Orama, visul suprem al evadării

În sfârşit, literatura română poate consemna apariţia romanului total al fiinţei istorice în comunism. Un roman polimorf şi baroc, poate cea mai vastă panoramă a vieţii intime şi sociale, a peisajului urban şi a spectrului epocii, condusă de perechea de dictatori. Dragostea dintre tânărul profesor şi Irina oferă nu doar imaginea disperată a perechii şi a „febrei sexuale”,ci şi soluţia metafizică a damnării, surprinsă în dramatismul ei. Scena râsului eliberator al perechii de pe puntea „vaporului” (misterioasa casă care avea îngropat sub podele solenoidul), urmată de alegerea soluţiei finale („Şi eu aş alege copilul! (...) L-am salva dintre flăcări”) e punctul culminant al romanului care adună în textura sa atâtea întrebări şi drame. E momentul eliberării fiinţei de bezna înconjurătoare, prin dragoste.

Nu putem ignora planul romanului poliţist, al dezlegării numărului misterios care intersectează la rândul său alte planuri, determinând descoperirea unui „portal către nefiinţă”. Experienţa comunicării cu solenoidul, hrănirea animalului monstruos din subteran, „flămând de substanţa incandescentă a durerii”, ne arată cât de departe poate duce autorul filosofia acestei compoziţii unice, scăldată în mister. Dimensiunea poetică a structurilor ei salvează corpul romanului de paloarea eseurilor ştiinţifice, de inserturile oculte şi de elucubraţiile onirice. De multe ori personajul caută soluţii pentru traumele sale, induse de halucinaţii „caleidoscopice” în tratate de psihiatrie, neurologie, mistică şi metafizică. Pe de altă parte, Jurnalul de bord reţine de altfel toată acea fiziologie a fricii, cu fiorii de groază şi senzaţiile fizice, cu trezirile marcate de spaime. Dar mai sunt şi visele care îl fascinează, îl amuză sau îl dezgustă.

Visătorul-vizionar e, asemenea lui N. Vaschide, un îmblânzitor de vise, notate în transă în caietele sale numerotate. De la evadarea romantică a perechii în moarte, văzută ca un vis din care nu te mai trezeşti şi până la visul sfârşitului lumii, avem o largă paletă a experienţei onirice, cu aplicaţii unice, trecute prin istoria omenirii. Sunt momente ale evoluţiei ştiinţei care ilustrează misterul vieţii şi al morţii, al sexualităţii şi al scrisului. E o viziune polifonică, un mod de a ieşi din banal prin „neliniştea dementă a viselor de evadare.” Evocarea unor teorii revoluţionare şi a numelor memorabile care le-au dat viaţă (Max Plank, Hinton, Rubik etc.) au rolul de a ne introduce în universul familiar al memoriei secolelor din urmă. O memorie a visului bun, a aspiraţiei fiinţei spre celest, dar şi una a visului rău, a coşmarului, a invaziilor, a torturii şi strivirii fiinţei.

Cele patru părţi destul de echilibrate ale cărţii sunt patru romane, legate de povestea anomaliilor biografice, dar şi de perspectiva asupra lumii cenuşii în care trăieşte profesorul de română. Procesul educativ din şcoală era subminat de sarcinile de partid, iar profesorii împreună cu părinţii şi elevii erau terorizaţi de planul de colectare al sticlelor, borcanelor şi maculaturii, la care se adăuga campania de toamnă cu muncile agricole, colectarea ghindei şi a dopurilor de plută.

Asemenea odiseii manuscrisului Voynich, – un obiect obsedant al dorinţelor tânărului cititor, călăuzit spre arta scrisului, – Solenoid este una din cele mai obscure şi strălucitoare cărţi ale literaturii noastre şi cel mai exuberant roman al noului secol. El îmbină realismul fabulos autohton (dunărean, balcanic) cu imaginaţia explozivă a scriitorilor sud-americani. Formula romanului este mult mai complexă şi, în ciuda gustului sofisticat care ţinteşte profunzimile gândirii, el e destul de accesibil, atât cititorului iniţiat cât şi snobilor. Cărtărescu e în mare formă şi îşi gestionează opera comme à la guerre. Face eforturi să-şi depăşească limitele şi să spargă crisalida scriiturii, într-un moment fast. Imaginea oglinzii care reflectă, în egală măsură, trecutul şi viitorul – şi care trebuie spartă e poate cea mai semnificativă pentru gestul de exasperare al personajului-narator care visează la cartea unică, la ambiguitatea esenţială a scrisului cu „nebunia lui ireductibilă”. Sunt trăsături ce trimit la proza eminesciană şi la poezia transei onirice a lui Maldoror, apoi la marea temă a timpului pierdut şi regăsit pe care autorul o transferă corpului şi metamorfozelor sale, dar şi nostalgiei după totalitatea primară. Avem în prim-plan un fir realist de tip flaubertian, al condiţiei intelectualului în comunism, după câteva realizări memorabile din ultimii ani; ale lui Gheorghe Crăciun, Petru Cimpoeşu, Radu Aldulescu, Ioan Groşan, Gabriel Chifu, Dan Lungu şi alţii.

Atât Nicolae Breban cât şi Cărtărescu nu sunt realişti în sensul obişnuit al cuvântului: ei pornesc de la realitate şi o metamorfozează într-o viziune prin apelul la experienţa scrisului şi la propria experienţă de viaţă. Dacă Breban urmăreşte agonia unei lumi care îşi aşteaptă salvarea (Bunavestire, Drumul la zid), Mircea, personaj şi autor omniscient urzeşte o lume paralelă (fără a fi străin de modelul lui Umberto Eco din Pendulul lui Foucault şi de realismul magic şi crepuscular al lui Ernesto Sabato). Un univers al autoficţiunii construit „după logica visului şi-a utopiei” care ne conduce spre iluzia postmodernă (post-umanistă?) a salvării prin Solenoid într-o lume apocaliptică. E un roman total, o probă a propriului labirint şi a încercării de a ieşi din captivitatea siderofobiei şi a „cunoaşterii inutile”. Prin Orama, visul suprem al evadării şi prin visul sfârşitului lumii.

Lungile descrieri proustiene şi sabatiene, cu straturi suprapuse (realist, mitologic, simbolic, parabolic, metafizic, livresc) susţin trama povestirii labirintice care, la rândul ei, provoacă viziunea. O viziune inspirată de întâmplările semnificative ale odiseii eroului fără nume şi de proiecţiile sale fabuloase şi onirice: obsesia placentară, geamănul supravieţuitor, jurnalul formării scriitorului, eşecul poemului Căderea, experienţa Solenoidului, episodul protestatarilor de la combinatul „oraşului sinistru” care strigă „ajutor!”, arestaţi de miliţie şi securitate; în sfârşit, speranţa salvării spre răsărit în capela ruinată dintr-o pădure de stejari („Acolo (…) ne vom iubi şi ne vom creşte fetiţa, acolo vom îmbătrâni împreună (…) la adăpost de înspăimântătoarele stele”) şi altele. Finalul apocaliptic lasă, în acelaşi timp, o uşă deschisă spre un alt roman.

Dacă Orbitor e viziunea nostalgiei Totului (presimţit în poemul Totul, 1986) şi necesitatea de a face ordine în trecut, în memorie, Solenoid e o continuare firească, deşi surprinzătoare, pe un alt palier, spre ordinea prezentului şi a viitorului, având în fundal nucleul poemului Căderea. E o continuare imprevizibilă în care întâlnim, desigur, personaje şi situaţii hibridizate, un ecou al primelor povestiri şi romane. Imaginea care îmi vine în minte e cea a capodoperei gaudiene, Sagrada Familia. Iar scriitura-palimpsest, în care descoperi (ca la Umberto Eco) realitatea, ficţiunea, memoria şi visul, e un mod postmodern de a regândi creaţia, ca centru al condiţiei umane şi postumaniste a omului, care nu se poate împăca cu gândul că Dumnezeu a murit. Mai e şi ilustrarea tezei lui Eco, după care scrisul îşi ia revanşa în noua civilizaţie a imaginii şi computerului. E o ultimă zvâcnire a trupului metafizic şi al „omului de sânge” arghezian. Capacitatea scriitorului de a se sincroniza cu aventura omului contemporan şi căutările sale, e nelimitată, în ciuda unor rezerve ale criticii de receptare. Nu întâmplător, Nicolae Manolescu recunoştea, recent, după un duş rece aplicat acestui roman, că Mircea Cărtărescu e cel mai important scriitor postbelic.

Abuzând de talentul constructiv şi de impulsul călătoriilor fantastice prin timp şi spaţiu, Solenoid e până la urmă o ficţiune postmodernă inegalabilă, a exponentului unei generaţii. Un prozator cu vocaţia construcţiilor împlinite, în care îşi zideşte nu doar biografia, ci şi propriul trup/ destin, într-o armonie perfectă cu visul şi înălţarea.