PROZĂ

Ionel Costin

La fântâni

– Opreşte căruţa! Ho, ce-i cu voi, mă? Opreşte că vă ia mama dracului!

– Ho, ho, Puiu, Şarga.

– Bă, de unde veniţi voi? Da ' repede să spuneţi că pă loc vă bag la beci. Cum intraţi voi mă, aşa în oraş?

– Şăfule, nu ne blăstăma că noi nu ni-s dă ăia care fac răutate, care să ţîn de furtuşaguri…

– Păi şi cei cu voi p-aici? Voi aveţi acte?

– Dom colonel să ştii că…

– Lasă vorba. De unde veniţi?

– Suntem ţâgani cărămidari, meşteri şi la cărămide da' şî la ciripe. Dă loc ni-s dîn Oltenia, da ' ni-s p-acilea dă fo zăce anişori, poate şi mai bine.

– Bă, io vă bag la răcoare cu tăt cu puradei!

– Că n-am făcut nimică rău dom colonel, mânca-ţi-aş musteaţa matale. Căutăm dă lucru la omenii care fac căşi. Noi, dom colonel, facem cărămide de alea ţâgăneşti.

– Nu-s colonel, da' aici în oraş io îs şef cu paza şi ordinea. Peste mine nu să bagă nimeni numai Consiliul Popular şi Comitetul executiv de la partid. Să plecaţi de aici la moment!

– Şăfule, că nu furăm. Facem lucrări, muncim printru omeni.

– Să plecaţi de pe juris dicţia mea! Legis latura nu vă dă voie să faceţi dezordine.

– Ce regis laţie? Că noi nu ni-s cu regis… Nu ni-s cu rejele! Noi ţâganii ţânem cu poporu' muncitor. Şi cu partidu' hăsta care-i acu'.

– Gata, toate cele patru căruţe să ocolească oraşul şi să plece. Nu mă interesează unde plecaţi, da ' în oraş la mine să nu călcaţi. Bă trepăduşilor! Hai marş!

Era aspru plutonierul adjutant Veniamin Capră. Venit de prin Mehedinţi cam prin anul 1960 şi pripăşit aici în orăşelul de pe malurile Crişului Alb, omul era printre ultimii miliţieni din judeţ care a fost făcut păzitor al noului regim comunist, atunci cu Decretul din 1949, când Poliţia s-a transformat în Miliţie populară. Retras,,din producţie '', că în producţie se cheamă că a fost, dacă lucra la oameni prin sat cu ziua, Veniamin Capră a făcut două luni de şcoală şi a fost angajat miliţian. Era unul dintre cei care au înlocuit pe vechii poliţişti din Regatul României. Acum, aciuit la un post orăşenesc de miliţie, cu un salariu bun şi cu ce mai pică pe lângă, plutonierul adjutant Capră aştepta pensia.

Văzând că omul îmbrăcat cu haină albastră şi petliţe roşii la guler nu glumeşte, ţiganul din prima căruţă dete repede bici cailor. Căruţaşul, cu o pălărie mare cât o roată de la fântână, era Fridolin, şeful clanului de ţigani care se ocupau cu făcutul cărămizilor. Umblau din loc în loc, se aşezau pe la margini de sat, acolo unde găseau pământ bun pentru lucru şi deschideau,,atelierul''.

Acum două zile au plecat dintr-un sat aflat mai în jos de Şicula şi căutau un loc unde să facă popas pentru a testa dacă oamenii din zonă duceau lipsă de cărămidă ori de ciripă.

Fridolin, ţigan ca la cincizeci şi ceva de ani, dar care arăta că ar avea pe puţin vreo şaptezeci, că aşa-i la ei că nici,,viaţa nu le e viaţă'', avea familie numeroasă. Venit de undeva din Oltenia împreună cu piranda lui, Ţâca, omul s-a aşezat aici către graniţa cu ungurii, unde lumea îşi construieşte mai lesne o casă ori o colnă sau un grajd.

În total, Fridolin avea în grijă douăzeci de persoane, dacă ţinem cont şi de familia fratelui său, mort acum vreo şapte ani de oftică. În patru căruţe, care erau acoperite cu coviltir şi acela ros de timp, era toată averea lor. Acolo aveau şi sculele : lopeţi, sape, hârleţe, maiuri din lemn, forme pentru cărămizi.

Convoiul de căruţe se îndepărtă repede de orăşelul unde la intrare plutonierul adjutant Veniamin Capră i-a alungat cu înjurături şi ameninţări. Ţinură un timp Canalul Morilor în dreapta. La vreo cincisprezece kilometri de orăşel, înainte, se zări un sat aşa ca la două sute de case. Lângă o pădurice de salcâm, aproape de două fântâni cu ciuturi şi cumpănă, Fridolin opri căruţa. Din urmă şi celelalte trei se luară după prima.

– Haoleu Ţâco, strigă Fridolin către piranda lui, de acum babă în toată regula. Dacă havem şi apă pentru beut la fântâni, îi numa' bine. Bă, care eşti mai vigan? Voi n-auzâţi? Ciaplin, dă-te jos din căruţă şi vez' ce apă-i în fântâni.

Ciaplin era cel mai mare dintre feciorii cu care l-a Miluit Cel de Sus pe Fridolin şi pe nevasta sa Ţâca.

După ce trase o găleată de apă, Ciaplin se aplecă peste ghizdele fântânii şi bău o înghiţitură. Nu se strâmbă. Pe faţa sa se arătă o mare satisfacţie.

– Îi apă mişto! Şi îi şi rece. Parcă-i de la gheaţă!

– Mo, haicea la fântâni facem şatra, hotărî Fridolin. Rămurel, Otilo, Vinetu, strigă şeful clanului pe feciorii săi din a treia căruţă. Coborâţi sculili.

Până pe seară tabăra de ţigani se aranjă cât de cât pe lângă cele două fântâni. Nu era mare lucru de făcut că doară dormitul îl făceau în căruţe, înghesuiţi unul lângă altul.

– Tată, mo! Vorbi Borgia, un băiat aşa ca la şaisprezece ani. Uită că lângă fântâni sunt urme de vite. Poate vin haicea pă sară să adape.

– Bă prostule! Îl gratulă Fridolin. Nu vezi că am zîs să punem şatra la douăzăci dă paşi de la fântâni? Că amu-i loc dăstul păntru tătă lumea.

Pe la asfinţitul soarelui, văcari satului au dus ciurda de vaci la adăpat. Din vorbă în vorbă, Ciaplin, feciorul cel mai mare, a aflat că lumea din sat şi chiar din alte sate au lucrări în construcţie. Ba o casă, ba un grajd sau te miri ce. Acesta era lucru bun pentru familia de ţigani care, din făcutul cărămizilor îşi duceau traiul şi acela amărât.

Familia cărămidarilor, cu tot cu puradeii care au rămas orfani, erau şase feciori şi patru fete. Ciaplin, Rămurel, Otilo, Borgia, Vinetu şi Amorel iar fetele Jimena, Goanga, Mintuţa şş Rozeta. Familie mare de ţigani, că la ei copii se nasc parcă mai repede de nouă luni, mai des, că dacă aşa dă Dumnezeu!

Apoi mai erau şi două nurori, Cometa, femeia lui Ciaplin şi Marchiza, nevasta lui Rămurel, al doilea băiat a lui Fridolin ca vârstă.

Ţâca, baba lui Fridolin şi cu noră-sa Cometa au pus ceaunul de tuci pentru o fiertură, o masă de seară. Şeful de şatră împreună cu ceilalţi băieţi, ş-au aprins pipele şi s-au aşezat lângă focul care ardea sub ceaun.

– Ca mâne, Ciaplin i mere în sat să vezi că cei şi cum. Poate ne facem de ceva,,comenzi'' de cărămidă. Să iei câteva bucăţi de cărămizi de cele reuşite din căruţă, ca monstre, or cum îi zâce.

– Plec de la prima oră, se conformă Ciaplin.

– Ha mere cu tine şi Rămurel, hotărâ Fridolin.

A doua zi când soarele era sus, pe la orele amiazăţului, cei doi feciori mai mari, trimişi în sat, s-au întors în şatră,,La fântâni' ' cu veşti bune. Trebuiau să se apuce de lucru.

Încă de cu seară, Fridolin şi cu feciorul, cu Otilo, au fost de au căutat pământ de cel bun pentru facut cărămizi. După crângul de salcâmi, mai la dreapta au găsit lut.

Ciaplin şi cu Rămurel, au vorbit deja în sat cu cei doritori să se apuce de zidărit. Au oprit căruţa exact acolo unde au văzut că omul şi-a turnat fundaţia din ciment şi aştepta să cumpere cărămida pentru înălţat pereţii. Aşa au reuşit să vorbească cu vreo patru oameni care erau în lucru, construiau o casă nouă. Ba, alţi doi bărbaţi au cerut cărămidă pentru înălţarea unor anexe gospodăreşti, bucătărie de vară, colnă ori afumătoare.

Feciori cei mai mari ai lui Fridolin, s-au întors la şatră şi cu cele de ale guri, necesare pentru a hrănii întreaga tabără de ţigani. Că nu era lucru uşor să dai de mâncare la douăzeci şi una de guri. Au adus trei table ce clisă afumată, patru găini, ceva cartofi şi făină de mălai. Au mai făcut rost de la oameni şi de ceva fasole boabe şi varză.

Apoi mai de cu seară, după ce pirandele au terminat de făcut mâncarea la ceaun, Fridolin, seful de şatră, împreună cu feciorii dar şi cu fetele cele mai măruţe, s-au apucat de treabă. Au fost să aducă lut din cel bun. L-au pus pe nişte tărgi făcute din lemn iar cu încetul l-au cărat pe aproape de locul numit,,La fântâni''. Lucru greu de săpat pentru procurarea lutului. La săpat erau feciorii. Otilo şi Borgia erau cu hârleţul în mâini. La încărcat pe targă era,,însărcinat '' Rămurel. Jimena şi Mintuţa cărau targa. Dar pe fete le mai ajutau şi băieţii. Că ele erau mai slabe la lucru, orişicum.

Mai apoi lutul era amestecat cu nisip fin şi cu apă adusă în butoaiele din căruţe tocmai din Canalul Morilor, aflat pe aproape de locul unde se făcea cărămizile.

Acest Canal al Morilor făcut cu mai bine de o sută de ani în urmă pentru irigaţii ajuta acum şi clanul de ţigani cărămidari. Voia Celui de Sus. Mai migălos era punerea lutului frământat bine, în tipare de lemn. După uscare, se trecea la arderea lutului format, până se ajungea la o temperatură ridicată şi cărămida se colora într-o culoare, roşu opal.

,,La fântâni '', era locul unde cei din satul apropiat sau din împrejurimi au ştiut în acea vară că ţiganii făceau cărămizi. Şi a fost de lucru, Har Domnului!

Într-o seară, odată cu venirea cirezilor de vaci la adăpat, văcarii care întotdeauna intrau în vorbă cu ţiganii cărămidari, s-au oprit din nou pentru o poveste. Asta până vacile se săturau de apă. Pavel Bârna, şeful văcarilor, împreună cu feciorul său Laiu, dar şi cu încă doi ucenici, că aveau cireadă mare, se aşezară lângă foc.

– Băi, dar ştiu că aveţi de lucru, comentă Bârna. Vă mere bine de când aţi venit aici,,La fântâni''.

– Că dă ce am zâce că nu-i aşa? Da' şi lucrăm mult, răspunse Fridolin care se aşeză şi el lângă văcarii satului.

– Mare lucru şi lutu' ăsta care până la urmă să arde şi să face cărămida, constată Bârnă cu ochii ţintă la stiva de marfă gata arsă care aştepta muşterii.

– Că-i mare lucru şăfule, se arătă mare cunoscător şi Ciaplin. Din pământu' lăsat dă Dumnezău trăieşte tătă lumea haiasta mare. Care om sapă la hotar la cucuruz, care face oale şi blide, care munceşte la animale. Pământu ' acesta…

– Nu orce fel dă pământ, dă lut, îi bun printru cărămiduri! Fă Tâca, or care vis pă aproape? Cometa, Mintuţa, dă ceva la rumâni până stăm la dispuţii. O ţuică din cea mişto. Fină, clasa întâia! Să şti că-i curată dă prune, din sat. Ca focu '!

– Lasă mă Fridolin că nu trebuie, spuse Bârnă văcarul, cu jumătate de gură.

Dar şeful clanului, Fridolin, nu-l luă în seamă. Începu iar să o ţină pe-a lui.

– Cărămidele trebuie făcute numai dân lut din cel mai bun. Aici îi tăt sicretu '. Lutu' să fie lunecos, aşa ca ochii unei pirande. Apăi, mai trăbă să fie ca plastilina, uşor de moderat. Că el când îi la udeală trebă să fie moderat.

– Mă Fridolin, modelat. Lutul să fie modelat!

– Că moderat, moderat, am zâs şi io.

– Pă dracu…

– Apăi îl frământăm ca pă o pită bună, aşa cum îi pita de p-aici, la Pilu ori la Vărşand. Cuptoru' dă ars, îi dai foc la 900 dă grate iar mai apoi ridici focu', arătă Fridolin. Şi tiparniţăle să fie cum să cade făcute. Că altfel…

Goanga, fata lui Fridolin, aduse în nişte ceşti din lut ţuica poruncită de tatăl său. Era o fetişcană ca la cincisprezece ani, poate ceva mai bine ca vârstă. Frumuseţe de ţâgăncuşă. Cu o piele albă, părul negru, ca tăciunele de sub ceaun, ochii albaştri ca şi cerul de mai. Părea o tânără împărăteasă din vechiul Bizanţ. Avea o cămaşă largă sub care i se ghiceau sânii ca două piersici care stau să dea în pârg şi o fustă înflorată cu roşu, verde şi mult galben. Fridolin la clipe de mânie ori la beţie, o lua la bătaie pe nevasta, pe Ţâca,,că cu cine-i făcută Goanga''?

– Poftiţi dă luaţi, încercă fata să se bage în seamă.

– Hău că-i bună, adause Fridolin după ce luă o duşcă din ulceau mică de lut.

– Să mai aduc? Întrebă Goanga cu ochii la feciorul lui Bârnă.

– Lasă, lasă, dispari, porunci tatăl.

Laiu, feciorul lui Bârnă, era cu privirea după şoldurile fetei de ţigan, care păreau gata împlinite pentru trecerea la viaţa de femeie. Fata-boboc de trandafir!

– Mă, voi vis daţi dracului, constată văcarul Bârnă, după ce dete pe gât vreo două, trei ţuici. Neamul acesta a vost nu-i numai pă furat. Unii, cei drept mai puţini, mai şi lucrează.

– Şăfule nu zâ cu păcat, spuse Fridolin care lăsă ochii în pământ. Îs ţâgani şi ţâgani! După cum ne-or lăsat poveste cei dă dinaintea noastă care or fo pă lume, că tata o murit atunce la Bug săracu', noi, nemu' nost, am fost p-acilea aduşi de unu Dan, care o fo mare boier, domnitoriu,' naintea lu' Ţăpeş-vodă. D-acolo să traje neamu' meu ăsta dă cărămidari.

– Mă, comentă Bârnă. Că dară nu Ţepeş-vodă v-o adus pe aicea?

– Nu râde şăfule. Dacă nu ţii să crezi de adevăr, poţi să mai întrebi pe ăia cu şcoli. Amu fo ţasă sute dă ani neamurile mele or fo în Oltenia, robi pă lângă o Mănăstire. Da ' or lucrat n-or furat. Apăi o venit ca o repeziciune, ca o străfulgerare, desrobirea ţâganilor, care şi aia…

– Mai ştii, se trezi Bârnă vorbind. Bă, dacă mai pui un pahar, te aprob în tăt ce spui.

– Goanga, porunci Fridolin. Mai adu nişte trascău.

– Aşa da, aprobă şeful văcarilor.

– I ţuică de la rumâni! Să ştii dom Bârnă că şi noi credem în Dumnezău scumpu', batăr că în şatrili noaste mai sunt şi ghicitoare din cele care dau în bobi dă cucuruz or' ghicesc în cărţi. Noi n-am luată nici unu boabe şi nici n-am stat la spital. Da ' asta mică Rujica o bolit trei zâle şi mi-o fo milă de ea sărăcuţa. Am poruncit lu' Ciaplin să o ducă la doftor.

– Păi bine că ai dus-o la medic pă fătuţă, aprobă văcarul Bârnă. Doftorii îs cu şcoli mari.

– În lumea asta mare, egali ar trebi să se cheme că sântem! Că soarili scumpu, pă tăţi ne frije la fel! Că acela-i reje, că ălai boier ori îi tovarăş la partid, ce folos? Zâ tu, că umbli dă mult cu cirezâle dă vaci? Ce vină avem noi ţâgani pă astă lume?

– Mă, Fridolin, lumea aşa vă ştie. Că dacă zâci ţâgan pui şi eticheta de hoţ! Bă, ţigani-s, ţigani şi gata.

– Poate că aşa ni-o fo dat pă lume, gândi Fridolin cu voce tare. Valurile ăştea ale lumii îs tăt schimbăceoase, da noi ţâganii dă şatră, ăia care muncim, am rămas pă loc şi la fel. Lumea ne înjură, că noi vedem asta, se uită de deoparte la noi. Da ' dintre noi mai îs şi din ăia care cântă la nunţi, care fac ciotârne, care lucră cinstit. Poate că Dumnezău acela nu iubeşte pă tăţii la fel. Că să poate ca Dumnezău să fie numai păntru omeni, nu şi păntru ţâgani. Că mai poţi ştii?

Prin dreptul bărbaţilor care povesteau şi mai închinau câte o ulcică de ţuică se strecură Rujica, cea mai mică făptură din şatră. Era fata lui Ciaplin şi a nevestei Cometa. Ca la doi ani ca vârstă, ţigăncuşa se prezenta ca cea mai răsfăţată dintre cei mici. Frumoasă şi spontană în ceea ce făcea, cu ochii negrii ai tatălui şi cu pielea măslinie a mamei, Rujica arăta ca un îngeraş scăpat aproape de un rug aprins.

– Haiasta îi cea mai mică din şatră, explică Fridolin. Îi frumoasă ca soarili. Îi fata lu Ciaplin, feciorul cel mare. Da ' mai frumoasă dintre tăte, îi Goanga. Răua dă pă trandafiri. Îi frumuseţe Goanga, şăfule! Un bulibaşă de pă aicea o vrut-o păntru feciorul lui. Da ' Goanga, fata, no vrut să se ducă după acela. Şi io am aprobat-o. Să nu să mai facă nunţili după vrerea părinţilor, cu de-a sila păntru copii! I fată mare Goanga!

Laiu, feciorul lui Bârnă, îl aprobă în tăcere. Mai apoi băiatul văcarului a umblat după ţigăncuşă, după Goanga, toată vara, toată vremea cât au stat ţiganii cărămidari,,La fântâni ''. Dar fata nu s-a dat.

Poate conştientă de frumuseţea ei, poate din prostie ori poate din gena ce i s-a dat, care se aruncă cel mai probabil pe măsa, care s-a luat cu Fridolin de când era fată mare. Că nici Tîca n-a fost începută când s-a dus după ţigan.

Mare necaz pe Laiu, pe băiat. Nu înţelegea prea bine cum o ţigăncuşă nu se se dă după el care-i român. Că el aşa ştia, aşa a auzit. Că ţigăncile se dau la om din prima. Poate că aşa o fi, poate că nu, dar Goanga, fata frumoasă a lui Fridolin a rămas şi după plecarea şatrei, fată mare.

După ce au stat la muncă în pustă, pe aproape de Canalul Morilor vreo trei luni, şatra lui Fridolin a plecat într-o dimineaţă ceţoasă de lună septembrie. Ducerea a fost cu ceva larmă, exact aşa cum au venit. Oamenii din sat îşi amintesc şi astăzi de cei care au muncit la făcut cărămidă.

Acum,,La fântâni'', locul îi tot mai pustiu. Nici vitele satului, în timpul din urmă puţine ca număr, nu mai vin la adăpat ca pe vremuri. Apă bună de băut mai izvorăşte din măruntaiele pământului, unde odată era aşezată şatra de ţigani.