RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo
istoric literar, Timişoara

Camil Petrescu şi gazetele trecătoare

Limba română şi limbile Banatului

Camil Petrescu nu a fost fericit la Timişoara. Nu s-a împlinit aici, iar teama de ratare a planat permanent asupra lui. După chinul îndelung de la publicaţia „Ţara”, a mai făcut o încercare cu revista „Limba română ”. Pornea ca o publicaţie foarte ambiţioasă, cu primul număr ieşit pe piaţă în 22 ianuarie 1922. În proiect era ca periodicul să fie scos de trei ori pe săptămână, ceea ce depăşea puterile editorului său, nevoit să scrie şi această foaie singur, în cea mai mare parte. Nu va reuşi să o editeze nici măcar săptămânal, ci va ieşi efectiv la întâmplare, numărul 7, spre exemplu fiind datat 10 aprilie 1920. Intenţia era de a o realiza în română, germană şi maghiară, adică limbile dominante în Banat. C. Petrescu nu ştia ungureşte, deci a recurs la un traducător, rămas necunoscut. În cele trei limbi are articolul de direcţie intitulat „Câteva lămuriri inevitabile”. Aici era arătat faptul că publicaţia nu se dorea una pronunţat ştiinţifică, ci mai degrabă un ghid accesibil unor categorii cât mai mari de utilizatori ai limbii române.

Foaia a întâmpinat greutăţi deosebite, o parte dintre ele fiind relevate de către editor: „Luptăm cu greutăţi mari. N-avem tipografie, n-avem culegători români, n-avem literă românească, n-avem hârtie”[1]. Lipsa semnelor tipografice româneşti crea dificultăţi enorme acestei gazete, care încerca să ajute cititorii să vorbească mai bine limba română. Dincolo însă de condiţiile tehnice precare de editare alte bariere în difuzarea eficientă a publicaţiei apăreau din lipsa capitalului pentru susţinerea ei pentru o perioadă mai lungă, până când ar fi putut deveni rentabilă. De asemenea, trebuia ţinut cont şi de structura publicului, puţini fiind cei ce puteau cumpăra sau abona gazeta, deoarece, la acea dată, comunitatea românească din Timişoara era restrânsă, sub 20 la sută din populaţie. Poate că unii dintre cititori nici nu gustau corecţiile aplicate de C. Petrescu, cu ironii la modul lor de exprimare, presărat cu multe elemente în grai bănăţean şi cu structuri gramaticale calchiate din germană sau maghiară. Numărul 12 al revistei al fost şi ultimul, ieşind la întâlnirea cu puţinii ei cititori în 19 iunie 1920[2].

Gazete în sărăcie

Întors la Bucureşti, scriitorul, fără nicio operă majoră, deocamdată, dar cu o vastă experienţă de viaţă şi cu o bună practică jurnalistică, va continua, timp de aproape trei ani, să fie măcinat de aceste elanuri publicistice, scriind însă şi literatură, lucid, scrâşnind din dinţi uneori, deoarece situaţia materială va fi cruntă. În aceste condiţii editează publicaţia „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, cu un prim număr în 5 ianuarie 1924. Deşi gazeta şi-a încheiat rapid existenţa, după patru numere, în 25 ianuarie 1924, ea arată o evoluţie importantă în viaţa omului de cultură C. Petrescu. Nu mai este o gazetă politică ori preponderent de informare, fără a fi însă una exclusiv literar-artistică. De fapt, toate aceste componente coexistă în paginile „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, politica editorială fiind subordonată ideii realizării unui periodic dedicat profesioniştilor din diferitelor arii culturale şi afirmării specificului şi identităţi de breaslă. După cum arată articolul-program, editorul încerca „armonizarea tuturor acestor interese în numele unui ideal de cultură şi umanitate”[3]. Avea în vedere o confederaţie generală a muncii intelectuale, capabilă să susţină aceste interese. Proiectul nu va avea succes, în ciuda faptului că foaia şi-a asigurat colaborarea unor nume de prestigiu ale literelor şi artelor româneşti.

După aproape doi ani, scriitorul-editor îşi reia aventura publicistică cu proiectul revistei „Cetatea literară”, acesta indicând şi mai clar tendinţa de a renunţa la jurnalismul generalist, factual, şi orientarea către scrieri preponderent culturale, însă de unde nu vor lipsi produsele de comunicare strict informative. Cetatea literară a totalizat zece numere, primul intrând pe piaţă în 19 decembrie 1925, iar ultimul în la începutul lunii mai, în 1926. După cum se precizează la un moment dat, exista o finanţare asigurată pentru şase luni, dar că „nu este o întreprindere negustorească”, în consecinţă gazeta nefiind ocolită de probleme materiale[4]. Revista avea spirit polemic, însă nu va putea să supravieţuiască, nereuşind să se vândă într-un număr suficient de exemplare pentru a deveni profitabilă. Nici alte finanţări nu au fost obţinute. Imediat însă, C. Petrescu va începe să colaboreze la „Universul literar”, condus în acea perioadă de Perpesicius. Chiar va prelua conducerea acestei publicaţii la începutul anului 1928. Starea materială a scriitorului nu va fi însă prea mult ameliorată.

„Suflet de sclav”

Mircea Zaciu va vorbi atent despre aceşti ani de pasaj, cu articole dese de gazetă, mediocritate surprinsă în Note zilnice : „Un prim grupaj din anii 1927-1929-1931 se consumă sub semnul crizei intime (infirmitate, mizerie materială, eşecuri repetate în cariera scriitoricească, obsesia sinuciderii)”[5]. Spus direct, C. Petrescu murea de foame, fiind nevoit să se lipească de prieteni sus-puşi, pentru a ajunge la masa lor. Este o imagine recunoscută uşor, deoarece, cu doar patru-cinci ani înainte, bătrânul Ioan Slavici îşi făcea veacul în casa lui Constantin Costa-Foru (avocat al lui în Procesul ziariştilor din 1919), unde era adesea invitat la masă. Victor Eftimiu îi face un portret în câteva cuvinte: „Mi se strângea inima de durere să-l văd cum îşi târa şoşonii şi paltonul peticit în umbra zidurilor bucureştene”[6].

Dar V. Eftimiu era prieten cu Octavian Goga, iar, la 1927, Goga era ministru! La el va apela Camil Petrescu, sperând mai mult de o masă, aşteptând o funcţie, un post pe măsura lui, ca să-şi poată vedea de viaţă şi de scris. Se ajungea însă foarte greu la ministrul Goga. Apoi, greu de abordat va fi şi Alexandru Hodoş, prieten al lui Goga, secretar permanent al acestuia, secundul lui şi la publicaţia „Ţara noastră”, un jurnalist şi un editor important, pe nedrept uitat. Camil Petrescu a avut o relaţie destul de bună cu Al. Hodoş, însă frecuşurile generate de politică, de eternul asalt al sutelor de oameni de cultură ori doar profitori asupra lui, au făcut ca această legătură să fie pusă uneori foarte greu la încercare. O însemnare din 7 iunie 1927, atunci când ministeriatul lui Goga este pe butuci, îl arată pe C. Petrescu discutând cu Hodoş despre banii de chirie, dar şi despre o posibilă numire ca preşedinte al Uniunii Naţionale de Teatru Românesc. Face, cu „o laşitate dezgustătoare” şi o organigramă, constatând: „Sărăcia îţi dă un suflet de scalv. E murdară”[7]. Nu se va alege cu nimic. În perioada următoare, îl caută insistent pe Hodoş. Nu mai dă de el. Ar vrea măcar onorariul pentru un articol publicat în „ Ţara noastră”! Aşteaptă mult timp în anticameră, împreună cu alte persoane, dar directorul dispare pe uşa din dos.

Deceniul al treilea al secolului al XX-lea va fi unul extrem de dificil, aşa cum am văzut, dar rămâne important pentru afirmarea lui Camil Petrescu ca jurnalist curajos. Sunt, desigur, articole de opinie. Într-un loc, scriitorul-jurnalist are o privire aparte asupra Bucureştiului: „Cum poate fi cineva senin şi «poetic» într-un oraş în care băile sunt o raritate?”[8] Grea întrebare! În alt loc îl ia în zeflemea pe generalul Mărdărescu, care, într-o izbucnire patriotard-demagogică, afirmase avântat că militarii români sunt capabili să doboare cu pumnul şi baioneta armatele duşmane dotate cu tunuri [9]. În „Cuvântul liber” va avea şi alte intervenţii, preocupat fiind şi de aspectele practice ale vieţii artiştilor, de formele de asociere, cum ar fi Societatea Scriitorilor Români, şi de necesitatea punerii la dispoziţie de echipamente tipografice. Publicaţia a fost orientată ideologic spre stânga, fără a fi radicală. Nu surprinde astfel faptul că, în 1925, C. Petrescu va colabora la o gazetă cu un profil asemănător, fiind vorba despre „Facla”. Deosebit este articolul „Inegalitatea de tratament”, unde se face o paralelă devastatoare între o prezicătoare şi ministrul Vintilă Brătianu[10]. Ironia este necruţătoare, prezicătoarea fiind arestată pentru că a vândut iluzii, pe când politicianul care promisese întărirea leului (nerealizată) va rămâne liber!

NOTE:

[1] „Limba română”, I, nr. 6, 3 aprilie 1920.

[2] Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Editura didactică şi pedagogic, Bucureşti, 1972, p. 281.

[3] „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, I, nr. 1, 5 ianuarie 1924.

[4] „Cetatea literară”, I, nr. 1, 19 decembrie 1925.

[5] Mircea Zaciu, „Prefaţă”, Camil Petrescu, Note zilnice (1927 – 1946), Editura Cartea românească, Bucureşti, 1975, p. 9.

[6] Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 475.

[7] Camil Petrescu, Note zilnice (1927 – 1946), Editura Cartea românească, Bucureşti, 1975, p. 42.

[8] „Argus”, XIV, nr. 3179, 25 noiembrie 1923.

[9] „Cuvântul liber”, I, nr. 21, 14 iunie 1924.

[10] „Facla”, VIII, nr. 8, 6 mai 1925.