logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Horia Truţă
istoric, Arad

 

 

Inspecţie sanitară la Şcoala Normală de Băieţi „Titu Maiorescu” din Gai

 

Întâmplător sau nu, în 1923, spre sfârşitul verii, după o scurtă vizită la Arad, ministrul Ioan Petrovici a hotărât. Cele cinci clădiri numite Pavilioanele Aviaţiei construite de Imperiu în 1916 la marginea Gaiului, împreună cu 63 jugăre de pământ şi cărora, acum după război, primăria nu le găsea întrebuinţare, vor fi folosite în interesul învăţământului naţional. O şcoală de învăţători susţinută de stat, cu săli de clasă moderne, internat, cantină, locuinţe pentru profesori, terenuri de sport, bibliotecă şi altele. Înaltul demnitar, se mai gândea la dezvoltarea unor ateliere complexe pentru mobilier şcolar şi artefacte intuitive necesare şcolilor de curând stratificate: planşe, hărţi, globuri pământeşti, instrumente care să înlesnească înţelegerea legilor fizicii, ustensile pentru grădinărit, albine şi viermi de mătase, socotitoare, table şi tăbliţe cu burete, cretă în patru colţuri, etc. Nici nu se putea mai bine, adevărată mană cerească pentru învăţământul românesc vitregit de vechiul regim.

logo

Înainte de plecarea la Bucureşti ministrul Petrovici l-a chemat în biroul primarului pe profesorul Ştefan Ciuceanu, care la nici cincizeci de ani s-a făcut cunoscut în întreaga ţară ca o distinsă personalitate istorică şi şcolară. Macedonean prin origine dar născut în Craiova, Ştefan Ciuceanu, a avut parte de o educaţie şi studii alese. Drept urmare a urcat rapid în ierarhia tinerei intelectualităţi româneşti de peste munţi, bucurându-se de succese meritate. Profesor titular la Târgu Jiu şi Craiova, arheolog şi muzeograf, redactor şef la revista „Arhivele Olteniei”, autor al unor studii remarcabile despre cultura Coţofeni, Sălcuţa, Cucuteni, iniţiator al „Muzeului Olteniei” etc., a fost trimis la Arad, pentru a întări corpul profesoral de aici. De aproape un an era titularul catedrei de limba română, franceză şi istorie de la Liceul „Moise Nicoară”, prestigioasa şcoală preluată de la Imperiu, iar referinţele erau foarte bune. Fără nici o ceremonie ministrul, de faţă cu primarul Ioan Robu şi inspectorul şcolar Iosif Moldovan i-a spus fără nici o ceremonie: Te-am numit director la Şcoala Normală de Băieţi „Titu Maiorescu” din Arad. Cum? N-ai auzit de ea până acum? Dar nici nu puteai, fiindcă abia urmează să se înfiinţeze la marginea Gaiului, un cartier din nord-vestul oraşului. Nu! Nu e vorba de Institutul Pedagogic Confesional, adică de vechea Preparandie. Da ştiu de ea, dar nu ne putem înţelege cu Episcopia. E vorba de o şcoală nouă, una de stat. Nu e simplu, dar te vei descurca. E drept că imobilele nu arată prea bine. Acolo nu există nimic. O luăm de la capăt. Vei primi bani. Mergi să le vezi. În timpul războiului au servit ca ateliere de montare şi reparaţii aeronautice militare, dar cu ceva efort, ele se pot adapta nevoilor noastre didactice. Până atunci, vei folosi clasele şcolii de pe strada Ciocârliei, acolo, în Drăgăşani, doamne ce nume de cartier, spre Mureş, lângă Fabrica de Hârtie. Şi ce dacă clădirea de acolo e şi aşa foarte aglomerată. E nevoie de o nouă organizare şi ve-ţi rămâne acolo doar anul acesta, pe durata reparaţiilor.

După câteva zile, cu Decizia de numire în buzunar, Ştefan Ciuceanu aştepta tramvaiul ce ducea spre fabricile Neuman din Gai. Fiind o oră matinală, staţia din Piaţa Avram Iancu aşternută la colţul străzii Meţianu, era aproape pustie. Doar în faţa vitrinei fotografului Weisz Hugo, aflată în apropiere, o mamă stătea nehotărâtă cu cei doi copii, îmbrăcaţi de sărbătoare. Uşile erau încă zăvorâte, ca de altfel şi la redacţia Erdely Hirlap, cunoscutul ziar unguresc, aflat în acelaşi imobil. În mijlocul pieţei statuia Szabadsag (Libertatea), ascunsă în spatele unor scânduri crude, nejiluite, arăta ca un cub uriaş, mânjit de unii, în semn de dispreţ, pe toate părţile. Împrejur precupeţele îşi etalau pe nişte rogojini produsele proaspete aduse de la marginea oraşului: verdeţuri, cartofi, ouă, păsări vii, brânzeturi, fructe etc.

Era o zi senină, parcă anume făcută pentru plimbare, fapt remarcat şi de însoţitorul său, distinsul profesor Traian Mager. Originar din Hălmagiu acesta locuia de ceva timp pe strada dr. Petran, în vecinătatea familiei Ştefan Cicio-Pop. Bun cunoscător al Aradului, Mager şi-a exprimat ideea că poate ar fi mai bună o birjă, una din cele înşirate pe bulevardul ce se deschidea de la Teatru spre Primărie. Ştia el ce ştia. Niciodată Aradul nu a avut un transport orăşenesc mai ca lumea. Îşi amintea din perioada când era elev preparandial, prin 1906 -1907, de tramvaiul cu cai ce traversa Aradul de peste patru decenii, de la podul din lemn al Cetăţii, pe lângă gară, până la Moara Fraţilor Neuman. Pe cele două laviţe din lemn lustruit întinse de-a lungul pereţilor, călătorii stăteau neclintiţi, ca nişte lumânări în sfeşnice, privind absent şi fără să-şi vorbească. Din când în când câte un trecător din stradă grăbit făcea semn, iar vizitiul cu mâna stângă trăgea hăţurile în timp ce cu dreapta învârtea imensa manivelă ca la o râşniţă. Caii se poticneau, roţile scrâşneau iar noul călător urca simţind bombăneala celor dinlăuntru. Nu peste mult şnurul din tavan tras de mâna delicată a unei doamne înveşmântată în mătăsuri, făcea să sune clopoţelul marcând o nouă oprire. Cobora atentă sub privirile îngrijorate ale vizitiului, în braţele căruia aşezase deja evantaiul şi umbrela, în timp ce cu o mână îşi apăsa pe cap imensa pălărie din dantele scrobite.

Nici mersul autobuzelor cu imperială montate după 1908 la Fabrica Marta din apropierea Gării nu era mai bun. Greoaie, cu roţi masive bandajate în cercuri de cauciuc plin, se târau apăsător pe drumurile căptuşite cu piatră nefinisată, clătinând casele şi stârnind nori de praf într-un zgomot demonic. Pavajul gropos era atât de mizerabil încât producea suferinţe grave bietelor maşini care nu rareori rămâneau pe traseu cu arcuri şi osii rupte. Erau etajate, cu 16 locuri pe scaune în compartimentul închis de jos, destinat cu deosebire femeilor şi alte 18 locuri pe platforma superioară deschisă. Au dispărut brusc din peisaj în 1914 după începerea războiului, cu şoferi cu tot, socotindu-se că vor face servicii mai bune pe front, decât pe străzile Aradului. Nici acum când locul lor a fost luat de tramvaiele comunale, trase de vechi locomotive cu abur, mecanismul transportului orăşenesc nu s-a îmbunătăţit. Publicul socoteşte că sunt mai de folos birjele, automobilele particulare sau taxiurile, decât aceste coteţe umblătoare. Oricum, oamenii cu picioare bune, fac adeseori drumul până la gară, sau chiar până în Gai pedestru, ajungând la destinaţie mai repede, decât cu jalnicele vehicule.

Drumul cu tramvaiul a durat aproape o oră. Cele două vagoane înaintau greoi prin fumul plumburiu cu iz înecăcios de cărbuni arşi, rulând peste şinele vechi, cu traverse putrede şi îmburuienate. Până la gară, staţiile fiind mai dese, viteza era mică, dar după ce o cotea spre Cazarma Călăraşilor şi Fabrica de Vagoane din Calea Aurel Vlaicu, unde casele erau rare, tramvaiul traversa viile şi nu se mai oprea până la drumul spre Morminţii de Sus (UTA). Câteva colne rupeau monotonia parilor aliniaţi asemenea unor războinici. După încă câteva staţii şi încrucişarea cu şinele trenului de Pecica, călătorii ajungeau la ultima haltă, cea dinaintea Morii Fraţilor Neumann a cărei prezenţă se făcea simţită prin mirosul pătrunzător de drojdie şi borhot. Acolo, nu au rezistat tentaţiei de a-şi cumpăra câte un covrig proaspăt din cele înşirate pe o rudă de brutarul itinerant. Era capătul Aradului, spre apus deschizându-se pusta. După încă un ceas de mers pe jos spre Pecica, cei doi au ajuns la destinaţie. Cele şase pavilioane ridicate de Imperiu şi folosite de Grupul 5 Aeronautic Austro-Ungar erau pe jumătate ascunse de vegetaţia crescută sălbatic. În curte, priveliştea dezolantă le întuneca privirea. Printre bălării, resturi de moloz, cioburi de sticlă, cutii de conserve ruginite, bucăţi de saltele, picioare de scaune, dulapuri metalice şi altele, aruncate peste tot, printre arbuştii de porumbar şi rugi se înălţau faţadele unor clădiri altădată semeţe în spatele cărora construcţiile nu mai puteau însă oferi nimic. Fosta cazarmă abandonată după război, arăta jalnic. În interior duşumele scoase din făgaşul lor, uşi sparte, pereţi scorojiţi stăteau să se năruie, sub acoperişurile şubrede, în timp ce bucăţi din foste perdele fluturau deasupra geamurilor cu ochiuri lipsă. Ori aici urma să funcţioneze o Şcoală Normală de Stat, adică o instituţie care să direcţioneze prin reguli precise activitatea învăţământului primar din teritoriu şi mai ales să prepare viitorii dascăli. Aici nu vor fi primiţi, pentru a învăţa, aşa cum umbla vorba, doar copii săraci, adică acei băieţi care nu pot merge din această cauză la gimnaziu şi cu atât mai mult nu vor fi primiţi cei doritori de meserii dar pe care apoi le părăsesc ca să fie domni nu jupâni fiindcă nu le place lucrul, ci vor învăţa viitorii luminători ai satelor. Este doar ştiut că cel care fuge acum de sulă, ac, gilău, sfredel, daltă, ferăstrău şi alte unelte, aceluia cu atât mai mult cartea îi va mirosi rău. Pe lângă faptul că sunt cuprinşi de lene, aceştia mai au şi prostul obicei să vorbească trivial. Aici vor fi atraşi cei mai buni tineri de la sate, cei cu dragoste de învăţătură şi cu atracţie pentru munca de dascăl. Sub îndrumarea lor copiii de 12 sau de 14 ani când părăsesc şcoala vor trebui să ştie a cugeta bine, a vorbi curat româneşte, să scrie fără greşeli ce gândesc, să citească şi să priceapă slovele din cărţi, să facă socoteli din cap şi pe hârtie, să ştie a desena formele generale ale obiectelor ce le folosesc, a cânta frumos cântecele uzitate, naţionale şi bisericeşti, a umbla singur şi drept, a recita rugăciunile bisericii de care aparţine şi poeziile poeţilor noştri. Toţi cei care termină şcoala de stat vor trebui să aibă deprinderi de muncă şi păstrare, să iubească curăţenia, binele, folositorul şi dreptatea, iar temerea de dumnezeu să fie nu doar sădită ci şi înrădăcinată bine în inima lui. Deci nici clădirile şcolii nu puteau fi oarecare şi nicidecum nişte alcătuiri atât de neatractive ca cele din Gai cu aspect cazon, puţin luminoase şi rău încălzite. Se ştia în toate competenţele că doar cu o chilie de şcoală corespunzătoare, mobilată omeneşte şi înzestrată cu recuzitele cele mai de lipsă se poate începe învăţământul cumsecade. Altfel nu e nici o mirare că nimeni nu o frecventează cu drag, nici elevi, nici învăţători, şi ar fi o tiranie să se pretindă de la aceştia să scoată din ea oameni pricepuţi şi cultivaţi.

Dezamăgiţi de spectacolul dezolant ce li se oferea cei doi au părăsit pavilioanele îngânduraţi cuprinşi de îndoială şi teamă...

*

După aproape trei ani, timp în care au fost scrise zeci de scrisori, adresate rugăminţi, memorii, fiind bătute uşile ministerului, prefecturii, primăriei, fără a fi uitaţi nici funcţionarii mărunţi, situaţia nu s-a schimbat în nici un chip. Doar făgăduieli, regrete şi îndemnuri la aşteptare. Reparaţii serioase nu s-au făcut decât la locuinţa directorului, amenajată, după spusele maliţioase ale unui ziar local, nu numai confortabil ci chiar luxos. Cu toate acestea, în primăvara lui 1926, Şcoala Normală de Băieţi „Titu Maiorescu” s-a mutat în clădirile sumbre şi neatractive din marginea Gaiului cu sălile de clasă nespoite, pereţii scorojiţi şi goi.

În decembrie, chiar înainte de vacanţă directorul a fost înştiinţat de vizita a două persoane, care s-au recomandat ca medici inspectori şi voiau să cerceteze starea igienică a localurilor şi sănătatea elevilor. Îmbrăcându-şi halatele albe, cei doi, dr. Ioan Pleşa medicul Circumscripţiei urbane şi şcolare şi dr. Camilus Drucker au fost conduşi prin sălile de clasă, cantină, dormitoare, depozitele de alimente, coteţe şi grajduri cu animale, curte, latrine, spălătorii, fântâna, locul de scurgere a apelor şi altele. Au cerut o încăpere unde să nu fie deranjaţi şi au chemat pe rând elevii, servitorii, oamenii de la bucătărie, grădinarii şi câţiva profesori. Consultându-se între ei, cei doi inspectori, fără să dea explicaţii de nici un fel, notau de zor în registrele lor cu scoarţe maronii. Terminându-şi treaba au înmânat directorului Ciuceanu, un document, care urma să fie citit în faţa Reuniunii profesorilor şi a Comitetului şcolar. La şedinţă au mai fost invitaţi administratorul Gheorghe Oargă din Gai şi bucătăreasa Toth Magdalena Ceala unde înainte a pregătit hrana zilierilor de la ferma lui Birtolon. Era procesul-verbal al inspecţiei iar conţinutul îi era cunoscut. Nu putea să-l conteste deoarece fiecare cuvânt era de netăgăduit. O pată neagră se aşternea peste întreaga sa carieră didactică. Deşi nu simţea nici o ameninţare directă, de concediere sau mustrare, vorbele aşternute sunau ca o aspră admonestare rănindu-l în adâncul sufletului. După fraza de început, adică: „Proces verbal, încheiat azi.... etc.”, cuprins de jenă cu voce scăzută Ciuceanu citi mai departe, cuvinte lipsite de echivoc ce loveau năucitor prin claritate şi adevăr fără a lăsa loc nici unei motivaţii... „ca într-un local cu drojdia societăţii se întâmplă lucrurile în Şcoala Normală din Gai, unde aspectul este mai mult al unui azil de noapte pentru culduşi decât într-un stabiliment de stat. În sate înapoiate din creerul munţilor nu se găsesc clase mai urâte decât cele de aici. În dormitoare e miros greu, sub pernă ciorapi murdari, perie de dinţi la un loc cu cea de ghete şi cărţi vechi cu filele unse şi rupte. În asemenea localuri nu putem creşte oameni, putem scoate vagabonzi, criminali, nu învăţători. Aşa cum e gospodărită, această şcoală este un exemplu rău pentru ţară ”.

Ostenit aşeză pe masă foile subţiri de tip pelur străpunse de ascuţişul literelor unei vechi maşini de scris nemţeşti folosită de prea multă vreme, cu banda uscată şi fără diacritice româneşti. C u faţa năduşită de ocară privi spre asistenţa cufundată în linişte. Oare de ce mai trebuia să vină cineva din afară să ne mai spună că am aflat printre copii, bolnavi de scabie, conjunctivită granuloasă, suferinzi de infiltraţii pulmonare, febrili, anemici, debili, limfatici, rău nutriţi şi mulţi suspecţi de tuberculoză. Ce putem face noi? Ştim că îmbrăcămintea elevilor e defectuoasă, că mai ales ghetele celor mai mulţi sunt rupte şi cu talpa spartă, iar în internat paturile sunt fără albituri, saltele sau măcar paie, că păturile şi plapumele sunt foarte murdare elevii fiind obligaţi să doarmă pe scândura goală, că nu sunt dulapuri şi nici măcar cuiere pentru boarfe şi aşa neîngrijite şi împrăştiate peste tot. Am atenţionat pe toată lumea că dimineaţa elevii se spală afară în curte la fântână chiar şi acum în decembrie când e zăpadă, dar ni s-a răspuns că datorită lipsei prevederilor bugetare nu se poate satisface nimic. Cunoaştem că nu sunt lavoare iar de lăutul mâinilor înainte de a merge la masă nici poveste, că baie nici la picioare nu e posibil să se facă, râia fiind ceva obişnuit în şcoală. Ce să mai vorbim de closete, nişte latrine mizerabile din curte, în care plouă şi bate vântul, de lipsa împrejmuirii şi noroiul cleios din curte. Câteva poteci, trasate cu cenuşă marchează vag căile de acces spre dormitoare şi sălile de clasă...

Sticla ochelarilor deveni mată de sudoarea ce se scurgea peste gulerul scrobit şi gâtul umflat de arterele ce se zbăteau ritmic. În sală grupul profesorilor făcea notă distinctă. Figura lui Ioan Lipovan, învăţător specializat în desen, muzică şi caligrafie era încruntată. Necutezând să ridice privirea, fircălea nervos cu un capăt de creion o bucată hârtie smulsă dintr-un caiet întorcând-o pe toate părţile. Alături, învăţătorul Adam Dragoş din Hălmagiu, absolvent al cursului scurt de matematică şi fizică de la Cluj, privea apatic peisajul sărăcăcios ce se deschidea spre curtea şcolii, în timp ce maestrul de lucru manual Constantin Mureşianu, îşi masa piciorul atins de reumatism. În ultima vreme, se mişca greoi şi din pricina sciaticii care nu-i dădea pace. Nu se auzea nici un zgomot, cei prezenţi fiind cufundaţi într-o apăsătoare ofensă. Toţi păreau nerăbdători să se isprăvească odată şedinţa, gândind că nu e treaba lor de felul cum arată şcoala, iar primăria şi ceilalţi n-au decât să i-a măsuri. Ce vină au ei că aşa cum citea directorul „bucătăria e murdară, cu înfăţişare de tavernă, unde mai întâi vor trebui stârpite muştele, care, chiar şi acum, în plină iarnă sunt într-un număr grozav de mare, murdărind şi infectând totul. În sufragerie, mesele sunt jegoase, neavând feţe sau muşama. Copiii n-au pe ce şedea, în sală nefiind decât 30 de scaune, aşa că restul stau în picioare. Din 220 de copii câţi au stat la masă în 7 decembrie, jumătate n-au avut linguri, aşteptând unii până mănâncă vecinul şi cu acelaşi tacâm, nespălat, mănâncă şi ei. Mâncarea ce s-a servit în 7 decembrie, a fost absolut neîndestulătoare. S-au fiert, sau aşa ni s-a spus, 32 kg carne, din care, cel puţin 15 kg au fost oase şi sgârciuri, aşa că porţia de carne bună e foarte mică, multora ajungându-li-se doar o mică bucată de zgârciu. Supa a fost insuficientă şi fără nici un gust, iar mâncarea de dovlecei, de asemenea, puţină şi fără grăsime.…Din cauza alimentării rele de tot sunt copii aşa de slabi şi prost nutriţi, încât sunt expuşi la anemie, tuberculoză…”

*

O nouă scrisoare a fost expediată chiar a doua zi pe adresa primarului, prefectului, ministerului etc. Prezentând situaţia şcolii, adresându-se sufletului şi inimei de buni români şi patrioţi Ciuceanu, profesorii, elevii cu sufletul mâhnit solicitau, acordarea unui minim de ajutor material pentru a împlini grelele lipsuri semnalate mai sus şi care nu poate fi satisfăcute din bugetul şcolii atât de strâmt. Răspunsul la acest amplu şi trist memoriu a fost expediat doar de primărie, scurt şi concis: „Datorită lipsei de prevederi bugetare, nu se poate satisface cererea.” Ceilalţi nu s-au mai obosit cu nici o replică.

Coşmarul s-a sfârşit după alţi şase ani, când la 15 septembrie 1932, directorul şcolii, Terentie Olariu, a făcut cunoscut Ordinul Ministrului Instrucţiunii Publice, prin care Şcoala Normală a cărei nume a fost schimbat în „Dimitrie Ţichindeal”, a fost mutată din Gai, în centrul oraşului, în clădirea monumentală de pe strada Corneliu Dragalina odată cu prestigiul pe care-l merită de Şcoală Naţional Istorică.