logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

 

 

Dumitru Corbea (1910 – 2002)

 

Poet, prozator, ziarist. Pe numele său de botez, Dumitru Cobzaru. S-a născut în satul Sârbi, comuna Vlăsineşti, judeţul Dorohoi, azi judeţul Botoşani, dintr-o familie de oameni săraci. Tatăl său purta o „dâră sângerândă de arapnic pe obraz, de la vătaf”. Părinţii săi au fost iobagi, „coborâtori din robi din evul mediu”, „cu mâinile crăpate, pline de noroi”.

Scriitorul nu se declară poet, ci „un ţăran/ ce n-a ştiut ce-nseamnă umilinţa, fiind nevoit să-şi vândă pământul, plugul şi carul/ pentru-a plăti impozitul la stat” (Birul).

În copilărie a fost păzitor de vite: „Am fost în copilărie văcar/ Şi luam la bătaie pe pândar/ Când scăpam vitele în zăvoi/ Cu pământuri de păpuşoi” (Hoinar).

A urmat şcoala la Botoşani şi Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti. În 1929 a debutat în literatură cu placheta de versuri Poezii patriotice (Botoşani, 929). Acesteia îi urmează alte volume, dintre care amintim: Sânge de ţăran, 1936: Acuz, 1937; Nu sunt cântăreţ de stele, 1940: Poezii, 1945; Hrisovul meu, 1947; Anii tineri, 1950, etc.

A colaborat la „Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, „Azi”, „Vremea”, „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa românească” etc.

A frecventat cercul „Vieţii româneşti” şi Cenaclul „Sburătorul” şi a reprezentat rezistenţa împotriva fascismului. A fost ataşat partidului comunist şi a lucrat la „Scânteia”.

La îneput poezia sa a fost dură, nefiltrată, fiind un poet îndârjit şi comportând o asprime specifică.

Volumul Sânge de ţăran apărut în 1936 la Cooperativa Litera, îl recomandă deplin pe „poetul ţăran”. În versurile sale găsim o dârzenie demnă şi aspră şi „versuri fără floricele”, fără nuanţe, ceea ce dă impresia că autorul nu se preocupă de artă. Cuvintele sunt aspre, atitudinea autorului este sfidătoare, expresiile sunt tari şi crude. Versurile par „necioplite”, noduroase. Expresiile sunt directe, pline de revoltă, specifice poetului ţăran.

Autorul mărturiseşte: „Nu sunt poet, – sunt un ţăran!/ Ce n-a ştiut ce-nseamnă umilinţa”

Scopul poetului nu este de a cânta natura, ci „dureri înăbuşite şi revolta”, pentru că oamenii sunt „răzvrătiţi de-atâta nedreptate” (Cântec epocal).

Poetul nu ezită să facă un ilustrativ portret al ţăranilor:

Noaptea, târziu, veneau dpă moşie –

Cu mâinile crăpate, pline de noroi,

Tata-njura c-o dâră roşie

De-arapnic pe-obraz, de la vătaf...

 

Mama plângea în faţa icoanelor vechi

........................................................

Mâncam apoi o ceapă, usturoi

Cu mămăligă rece de decuseară

Şi adormeam, cu toţi, ca nişte boi

Cu mugete şi balele la gură!

(Părinţii mei).

 

Poetul nu-şi cunoaşte părinţii, ei au murit, când el era mic: „Mă uit lat ata şi oftez din greu/ Căci nu cunosc nici unul dintre ele” (Trei portrete).

Ca în episodul fonceirii din Moromeţii lui Marin Preda, dar dintr-o altă perspectivă:

Mi-am vândut pământul, plugul şi carul

Ca să plătesc impozitulal la stat

.........................................................

Când m-am opus m-au dus la puşcărie

Şi m-au bătut mai rău ca pe tâlhari...

(Impozitul).

 

La un popas pentru masă, ţăranii: „Mâncând mămăligă cu brânză şi ţărână/ De pe mâinile noastre îngreuiate!”... (La un popas).

Duminica, desigur, e sărbătoare. Oamenii se îmbracă cu hainele frumoase. Nevasta îl îndeamnă să meargă la biserică:

Să mergi să faci o cruce, s-aprinzi o lumânare,

C-aşa fac toţi creştinii şi aşa cred că îi bine...

Du-te tu, aprinde lumânări,sărută icoanele

Şi spune-i lui Dumnezeu că eu m-am făcut păgân

Dar se constată că nici biserica, nu mai e biserică!

 

Traiul ţăranului e plastic amintit şi cât se poate de realist:

Tu eşti boier, n-ai bătătură-n palme,

Nici gâtul ars de ceapă şi mălai

La ce bun să mai stăm dvorbă

Când ţi-ai uitat şi fraţii care-i ai!

(Fraţii mei).

 

O poezie remarcabilă, prin simplitatea ei exprimă patriotismul care nu se manifestă prin lozinci strigate, ci printr-o linişte de început de lume şi-o exprimare firească:

Port numele ţării mele

Şi nu ştiu de ce mi-i ruşine

Când spun că-s român,

Şi doar sunt strănepot de cibani.

.........................................

De-ar învia din vremi bătrânii

Ar huidui pe toţi străinii

De ţară...

(Adaus)

 

Revolta poetului creşte, setea sa pentru dreptate ia forme ameţitoare:

Cu pumnii strânşi – parcă-s de fier!

Strig mântuirea celor ce pier.

Şi mă avânt în lume ca un meteor,

Ameninţând pământ şi cer şi Creator!

(Răzvrătire).

 

O poezie cu totul aparte din acest volum, este Lui Mihail Eminescu, este un adevărat corolar al întregului volum:

Dar eri? lăsatu-te-au să mori

Urându-te că i-ai învins prin cugetare,

Om mre,

Umil

Cu suflet de copil

Ce gândul tău pătruns-a secole-nainte...

De-ai învia

I-ai sfâşia...

 

De-a lungul vremii, poetul s-a bucurat de atenţia criticilor literari.