logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Gheorghe Schwartz
prozator, Arad

 

 

Fiul rătăcitor în faţa justiţiei*

 

Romanul Paşi pierduţi, cea de a opta carte a Liei Alb, apare într-un moment când societatea românească dă în clocot (şi) din pricina unui proiect de modificare a legilor justiţiei. Nenumăratele discuţii din media, de pe stradă şi din spatele uşilor închise nu fac decât să adâncească şi mai mult lipsa de încredere a populaţiei în actul de stabilire a dreptăţii în sălile noastre de judecată.

Lia Alb are o dublă vastă experienţă nemijlocită în privinţa celor ce se întâmplă nu numai în şedinţele publice ale proceselor, ci şi în neliniştitul zumzet continuu de pe coridoarele tribunalelor, din încăperile apărătorilor, din cabinetele magistraţilor şi din reverberaţiile ce nu contenesc din afara şi în afara clădirilor unde se redactează soluţiile: o dublă vastă experienţă nemijlocită – pe de o parte, cariera de avocat, – pe de altă parte, cea de autor a mai multor volume în care apar avatarurile justiţiei. În Paşi pierduţi, ne oferă câteva cazuri concrete de erori ale judecătorilor resimţite dureros nu numai de condamnaţi şi de rudele lor, ci şi de apărătorii puşi în situaţia de a se întreba – nu o dată – ce rost are o viaţă dedicată studiului permanent al codurilor de procedură, dacă o sentinţă dată cu ochelari de cal contrazice tot ceea ce scrie atât în tratate, cât şi ceea ce reiese din vechea înţelepciune morală. Cititorul este avertizat că „Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare”, totuşi, cazurile prezentate dau sentimentul de veridic, chiar şi dacă nu vom merge la arhivă să căutăm numele reale ale protagoniştilor din cele două părţi ale barei.

Personajele arhetipale ne introduc în atmosfera „umană”, pe când speţele narate obiectiv oferă osatura narativă, sec jurnalistică a celor întâmplate. În prima înfăţişare, eroii primesc o biografie subiectivă, devenind semenii noştri. În descrierea proceselor suntem martorii unor proceduri în limitele legii, însă a unei legi aplicată fără discernământ, uneori chiar împotriva spiritului ei. Din discuţiile desfăşurate în afara sălilor de judecată, discuţii neîngrădite de ritualul sever impus în faţa oamenilor în robă, aflăm numeroase amănunte care au dus la soluţiile date, amănunte ce au devenit criterii, criterii ce au stat la baza soluţiilor pronunţate. Şi asta atât înainte de 1989, cât şi după.

Situaţia pare fără de ieşire, mai ales că avem de a face cu actanţi din generaţii diferite, „Avocatul bătrân”, alături de „Avocatul tânăr sictirit” şi de „Demoazela” stagiară; bătrâna, dificila şi fidela Secretară şi „Grefierul alunecos”; „Judecătorul prăfuit” şi „Procurorul plin”, adică actorii jocului din sala paşilor pierduţi, din cabinetele fiecăruia dintre ei, din reşedinţele lor private. Adversari în procese, părţile ajung la dispute etice în afara lor. Greutatea întâmplărilor, nedreptăţile le umplu vieţile. Odată cu împricinaţii şi cu rudele lor, şi oficialii cărţii duc în spate toate sentinţele, toate revoltele neputincioase, toate tragediile. Iar, de parcă toate astea n-ar fi îndeajuns, pe lângă suferinţele din sălile de judecată, îşi fac loc şi maşinaţiunile, reclamaţiile, scandalurile din presă. Situaţia pare fără de ieşire.

În această atmosferă atât de înnourată, bătrânul maestru al elocinţei, se „înzideşte” în cabinetul său şi încearcă să ordoneze o logică a cauzelor pierdute în lunga-i şi mult apreciata carieră şi nu-şi mai părăseşte „bârlogul” decât atunci când află că vechiul său tovarăş de idealuri, „Judecătorul prăfuit”, este ameninţat de săgeţile calomnioase ale unor ticăloşi, ticăloşi din aceeaşi clădire, indivizi fabricanţi de probe născocite, indivizi dintr-o specie ce pare că se autoreproduce indiferent de momentul istoric.

Situaţia fără ieşire îşi găseşte raza de lumină în urma unei vizite a actorilor acestui episod al justiţiei – asemenea atâtor altor episoade – la o mănăstire. (Nici mediul monahal nu-i este străin Liei Alb, autoarea unor cărţi remarcabile despre viaţa unor călugări!) Acolo, în liniştea netulburată a locului, gândurile se înseninează, iar parabola Fiului rătăcitor devine şi parabola unui loc al dreptăţii peste dreptatea mecanică din tratatele de drept, chiar şi peste dreptatea seacă neamestecată cu ingerinţe nedorite.

Ferindu-se să ne ofere un heppy end, care oricum n-ar fi putut şterge disconfortul profund al cauzelor pierdute pe nedrept, autoarea ne oferă o speranţă pentru fiecare dintre eroii ei: la fel pentru cei ce au greşit, la fel şi pentru cei ce au fost încărcaţi cu poveri nemeritate şi care au trebuit să continue, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

În spiritul pildei cu Fiul rătăcitor, Paşi pierduţi este o pledoarie pentru o justiţie cu faţă umană, pentru o justiţie morală primând în faţa unor articole seci. Faptul că doritul act de dreptate se înfăptuieşte de oameni şi nu de roboţi mai reprezintă o speranţă că eşarfa de pe statuia zeiţei Themis, zeiţa justiţiei, nu se rezumă doar la imparţialitate, ci şi la ochiul interior, cel ce stabileşte punctual, în spirit umanist, pedeapsa şi iertarea.

 

*Lia Alb, Paşi pierduţi, Editura Brumar, Timişoara, 2017.