logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Felix Nicolau

critic literar, poet, prozator, Bucureşti

 

 

Fântâna lui Duchamp – suite de maniere*

 

logoPentru cei care au ştiut cum să trăiască, vârsta acumulează avantaje. Aşa se petrece în Punctul de inversare a memoriei (Casa de Editură Max Blecher şi Editura Şcoala Ardeleană), volumul de versuri al sătmăreanului Dumitru Păcuraru. Propriu-zis, o colecţie de producţii aparţinând mai multor perioade de creaţie. Scriitorul a ştiut să îşi reprime pornirile de a publica delirant şi de a prinde momentul afirmării împreună cu Generaţia 80, în vederea avantajelor ulterioare. Depărtarea de boema literară nu i-a generat depresii şi blocaje, ci i-a permis acumularea unei culturi enciclopedice, fapt resimţit şi în creaţia sa. Libertatea de scrisul maniacal şi de parvenirea literară e totală: „Nu respectam calendarul gregorian nu-mi păsa de periodizarea istoriei/ trăiam fericit în cretacic” (Periodizare).

Stând izolat de generaţie şi publicând rarisim (asta când nu-şi retrăgea tirajul de pe piaţă, nemulţumit, pretenţios), scriitorul a fost mult mai puţin influenţat de mode ori afectat de epigonisme. Fiind extrem de exigent cu propria emisie, el nici nu s-a străduit să evite arcanele cenzurii. Aşa că actualul volum conţine texte în care apar teme insuficient dezvoltate de optzecişti. Oricum, după un anumit punct e foarte greu să mai susţii că Dumitru Păcuraru e un optzecist canonic.

Poemul-plagiat oferă o autoreferenţialitate neutră şi adesea autoironică: „Aproape uitasem de dumitru păcuraru. apoi l-am văzut:/ învelit între două cartoane, om-sandvici, fluturând/ două bileţele de recomandare. – unul în fiecare mână./ urcat pe un stâlp de telegraf”.

Textele sunt împănate cu intertextualităţi şi aluzii, dar sunt acompaniate şi de referinţe de subsol. Tehnica postmodernă a reflectării nesfârşite şi a reciclării este completată cu un antidiscurs care se autoconsumă/ autoanulează prin dublă negare/ tăiere: „ nulificarea nulificării ”, „ nulitate şi contradicţie ”. Poemul plagiat acumulează deschideri nebănuite şi implicit ironizează isteria anti-plagiat a unei culturi (mondiale) ce nu pare a fi fost filtrată prin postmodernism, nu deranjează atât lipsa de idei/ calitate estetică, cât procentul de preluare de text. Plagiatul de idei este oricum minimal discutat, pentru că dificil. Aşa că multe poeme par avertismente în gamă minoră: „şi corbul...croncănitorul, colosala lui/ polivalenţă stilistică şi croncănitoare”.

Mică digresiune despre simţul proporţiilor injuste la Blaga şi Bacova este o mini-istorie a literaturii române. Interpretările vin dintr-un unghi inteligent şi năzdrăvan: „la Bacovia sarcina poetului este să-şi menţină iubita/ într-o poziţie rigidă astfel încât să rămână perfect/ întinsă pe orizontală”. La Blaga totul e mult mai complicat: „un brotăcel îşi iubeşte nestructuralitatea/ adolescentină a terminaţiilor din iarbă”.

Umorul lui Dumitru Păcuraru este dublat constant de o mare apetenţă experimentală la nivelul formei, căci în conţinut nu îşi propune neinteligibilitatea ori scandalosul: „Nasul de porc a vorbit în somn./ mi-a frînt inima” (Scrisori vechi).

Poetriile sunt un fel de cumetrii poetice, adică acte de generozitate faţă de confraţi, chiar dacă selecţia „situaţiilor” asigură mereu spectacolul, adică divertismenttul: „îmi spunea Şerban Foarţă/ eu mi-am dorit o viaţă liniştită/ într-un castel din Spania alături de Annia/ dar dumnezeu mi-a dat trei pisici şi, suplimentar,/ m-a obligat să scriu un eseu despre meşterul Manole” [ Poetrie (ţipătul omoară albina)]. Se observă că numele actanţilor sunt reproduse cu majuscule, în timp ce super-actantul comportă doar minuscule. Acesta este profilul spiritual al poetului: agnosticism şi chiar ireverenţiozitate, dacă e cazul, faţă de metafizică şi marile naraţiuni, curtenie şi, paradoxal, cârcotire faţă de mărimile ori camarazii literari. Enfant terrible al generaţiei 80, dar şi emul nedezminţit, obsedat de poezie în aceeaşi măsură în care e obsedat de artă şi afaceri, Dumitru Păcuraru se descurcă miraculos în toate pentru că împărtăşeşte un crez atât estetizant, cât şi pragmatic. Inteligenţă, flexibilitate, eleganţă în alegeri: „cea ce este poezie ar trebui să fie viaţă/-şi invers-” [ Invers(dar şi invers la invers)].

Pe lângă experimentul de limbaj, mai intervine şi cel artistic, sau cum se poate reflecta experimentul artistic în experimentul de limbaj ori de structurare a poemului. Pofta de joc este imensă şi îl defineşte pe poet, îl legitimează; altfel, la cât de plurivocală e creaţia lui, am fi tentaţi să îl citim în cheie heteronimică: „(1981) «în mijlocul fotografiei supraexpuse/ întotdeauna/ sîmburii merilor sălbatici de la margine» (1988) dintr-o fotografie supraexpusă/ întotdeuna/ sîmburii merilor sălbatici de la margine/ vor aluneca spre mijloc (1991) într-o fotografie/ supraexpusă/ întotdeauna/ sîmburii/ merilor sălbatici/ şi-au/ împărţit câineşte mijlocul şi marginea [ Sîmburii merilor sălbatici (cînd va sosi domnul Essig)].

Intertextualitatea exacerbată este văzută ca o creaţie inter-prietenească. Dumitru Păcuraru nu a fost în tandem cu generaţia lui, dar nu a părăsit-o niciodată: o îndrăgeşte în tonalităţi ironice şi este constant la unison cu ea. De aici consistentele sub-texte care acompaniază textele înseşi. Nicio frustrare sau exprimare otrăvită.

Dat fiind că scriitorul „a stat deoparte” şi s-a autocenzurat, arta lui e crescută în laborator şi a avut parte de prea puţină refracţie prin recepţie. Datorită faptului că el a tot citit toţi anii aceştia şi şi-a croit un anume fel de viaţă, conform unor standarde sofisticate, poezia lui nu mai seamănă decât în unele aspecte cu cea a corifeilor optzecişti. Atmosfera de seră nu elimină istoria veche şi contemporană. E şi o anumită ingenuitate cultivată, ca în poezia şaizecistă. Se încearcă chiar şi niţel mizerabilism douămiist: „mirosul de balegă proaspătă/ pe asfalt în satele de munte din Ardeal. I'm a freak, I know!/ îmi aduce aminte de copilărie şi de vacanţe cînd fac dragoste/ ador să simt acel miros de băşină proaspătă după o sticlă/ de bere de casă” (Albă ca zăpada şi cei şapte pitici urîţi/ răutăcioşi rău mirositori). În rest, poetul e un pudic, ori mai bine zis un decent. Este poate singura limitare ce i se poate diagnostica.

Altminteri, cineva ar putea zice că unele poeme sunt prea moi şi plutitoare, sau că nu există un timbru special, de neconfundat, al acestei poezii. Dar tocmai asta este marca ei: multitudinea de unghiuri de atac, eclectismul ei (vienez, dacă vreţi). Se pot identifica aici reţete poetice ale ultimilor cincizeci de ani, dar holistic vorbind, volumul aduce un je ne sais quoi ce ne lipsea.

În general, poemele acestea sunt interesante prin constructul integral, dar apar şi situaţii sinecdocice, în care partea bate întregul: „unele vietăţi şi-au pierdut obiceiul de a muri pe furiş/ şi totuşi sunt de negăsit” (Medeea mai poartă pe umeri năframa galbenă?)

Ciclul Formulare şi referate ne duce cu gândul la un Bogdan Ghiu, la un Lucian Vasilescu, la un Andrei Bodiu – poeţi (şi) ai deliricizării, ori ai liricizării hârţogăriei. Stilul administrativ nu e tolerat deloc însă la Dumitru Păcuraru, el deviind constant înspre comentariu: „are cap şi pajură este legal are cursivitate/ şi logică socială joacă la bursă/ are finalizare şi profit/ are un pat hermafrodit” (Formularul).

Grupajul Trigonul liniştit oferă texte masive, oglindire a monumentalului pe Donul liniştit. Dintr-odată este spaţiu de consideraţii, descrieri şi referinţe. Ironiile pulsează la tot pasul, mereu contaminate de aluzii culturale: „Cum de nu avem, noi poeţii, o fîntînă cum are Duchamp,/ ceva care să ne facă celebri, mîndri şi nemuritori” (Fîntîna din tavan).

Prin această culegere auto-antologatoare, Dumitru Păcuraru se înfăţişează ca ultimul optzecist relevant, capabil să execute suite de maniere. Mai rafinat decât congenerii lui, el este şi mai reţinut. Cu el se închide un drum. Dincolo de poezia lui nu s-ar fi întrevăzut niciodată mizerabilismul, visceralitatea şi ghetoul douămiiste; dacă ar fi fost promovat în anii '80-'90.

 

* Dumitru Păcuraru, Punctul de inversare a memoriei, Casa de Editură Max Blecher şi Editura Şcoala Ardeleană