LECTURI PARALELE

Daniela Şontică
poetă, jurnalistă, Bucureşti

Când cerul era satul de deasupra*

Zicea că aş fi şi eu tot o „duminecătoare de profesie”, ceea ce înseamnă că l-aş înţelege foarte bine citindu-i romanul pe care mi-a scris dedicaţia. Ştefan Mitroi, de el zic, şi de cartea lui, Atunci când era mereu duminică, apărută la Rao în 2017. Asta pentru că autorul nu poate fi altceva decât un duminicător de profesie, din moment ce în copilărie a exersat acest lucru foarte mult, devenind un fel de campion al trăirii într-o duminică fără sfârşit. Că doar de aia şi-a intitulat romanul aşa.

Acest fel de a scrie, cu mici redundanţe căutate, cu explicaţii suplimentare, voit naive, care fac loc în naraţiune unor detalii pe care, altfel, ar fi trebuit să le introducă printr-un alt procedeu, este caracteristic pentru romanul la care mă refer. Este un efect stilistic care te provoacă să înaintezi încetul cu încetul într-o lume care la început pare mică de tot, cât punctul pe care doamna Bălţatu, învăţătoarea, îi pune pe copii să-l deseneze în clasa întâi pe zăpada foii de caiet, iar apoi devine avalanşă, se rostogoleşte cu toată lumea copilăriei lui Ştefan Mitroi, care ameninţă să devină şi lumea noastră.

Nu poţi să povesteşti sufletul unui copil, aşa că nici cartea despre copilăria lui nu poţi s-o povesteşti. Dar să faci oamenii să deschidă cartea aceasta poţi, spunându-le că nici nu ştiu ce pierd dacă n-o vor face, că aşa tandreţe între oamenii de pe pământ şi rudele lor plecate în cer nu s-a mai văzut de mult prin părţile astea de lume.

„Zicea mamaia că aşa era atunci. Cerul, adică. Te urcai pe acoperişul casei şi stăteai de vorbă cu oamenii ce trăiau acolo. Era cel mai apropiat sat de satul nostru.” Aşa se petreceau lucrurile în satul amintirilor lui Mitroi, unde fiecare piatră este personaj principal, fiecare casă, fiecare copac, dar mai ales fiecare om din sat, fiecare rudenie din acest sat şi din cele vecine, dar mai ales părinţii şi bunicii.

Nu ştiu să fi văzut vreodată un autor care să-şi învăluie în atâta iubire personajele cum face Ştefan Mitroi. Până şi pe cei care au defecte îi arată într-un fel de aură, poate un pic ciobită, dar tot aură se cheamă. De altfel, am avut impresia citindu-i cartea că nu face altceva decât să-i ca nonizeze. Parcă le-ar reconstitui vieţile, făcându-şi datoria de hagiograf, iar la final, când e gata documentaţia, vine cu dosarele doldora de întâmplări şi îi arată lui Dumnezeu ce buni şi strălucitori sunt oamenii pe care îi cunoaşte. Oamenii din copilăria lui.

Iar dacă veţi spune că asta e prea mult, atunci consideraţi că face un fel de strigare în mijlocul unui locaş nemaiîntâlnit, un pomelnic citit cu glas tare într-o limbă îngerească, când fiecare îşi aude numele spre neuitare. Uneori îşi aude şi porecla.

Copilul povestitor este unul singur la părinţi, suferă de lipsa fraţilor, aşa că s-a înrudit cu dudul mare din fundul curţii şi cu o cucuvea pe care toţi o alungă, de teamă că le cheamă moartea pe nume. Pentru frica de întuneric există poveştile, dar şi salvatorii. Rostul unui bunic ăsta şi este, ca să nu-i mai frică nepotului de întuneric şi de nimic altceva. Îngerii sunt păzitorii celor de jos, dar uneori rolurile se mai şi inversează. În vechime, în sat cei de jos se împrumutau la cei de sus, la rudele lor plecate din viaţa aceasta, adică cei de sus, pentru o cană cu vin ofereau o cană cu ploaie pentru ca grânele să se facă. Asta când era secetă, dar darurile puteau fi făcute şi în alte feluri. Vieţile oamenilor sunt ca firele date pe ghemele de lână pe care o mătuşă le tricotează făcând din ele haine de moarte. Când firul s-a terminat şi haina e gata, e gata şi viaţa omului care are numele scris pe ghemul respectiv. Numai firele cu viaţa mamei, a tatălui, ale bunicilor, mătuşilor şi unchilor, de fapt ale tuturor celor dragi nu trebuie să se termine niciodată. De fapt, nu se termină, ei sunt nemuritori. Când oamenii din sat merg să ia laptele de la stână, o iau pe Calea Lactee. Iar când găleata cu lapte alunecă din mâna băiatului se umple totul de alb, inclusiv părul mamei, dar ce bine că e ceva numai trecător.

Dacă nu reuşeşte să-i facă sfinţi pe toţi, deşi intenţia asta este, desigur (eu zic că a reuşit, dar pot fi unii care să spună că nu), Ştefan Mitroi reuşeşte să-i înfrumuseţeze pentru totdeauna pe toţi. Asta şi pentru că el este rudă cu toţi. Chiar şi cu sperietoarea de paie.

Copilul vrea să devină scamator, aşa cum a văzut la bâlciul din Alexandria că se poate, iar cu darul pe care ar vrea să-l aibă să le dea tuturor zile multe de trăit, să-i facă pe toţi sănătoşi, să-i întinerească pe cei bătrâni. Face mici ghiduşii când prinde secretul cum să facă aceste lucruri şi ce bine este în duminica aceea care durează zile în şir, când copilul are febră şi aiurează, adică visează mai mult decât îi este obiceiul. Din păcate, când se trezeşte din boală, toţi au vârstele de mai înainte şi bolile nevindecate. Şi chiar dacă tuşa Ivana moare iarna şi trebuie dusă cu sania la cimitir, sufletul copilului poate face să înflorească pe loc corcoduşii din faţa casei, căci nu se cade să plece cineva din lumea asta decât în parfumul florilor de corcoduş.

Meritul acestei cărţi este în primul rând acela că a spulberat prejudecata că nu mai poţi să scrii amintiri din copilărie după ce Ion Creangă a dat capodopera sa. Este un câştig literar important care ar trebui trecut curând în istoria literaturii noastre. În plus, romanul Atunci când era mereu duminică este un exemplu reuşit despre cum un autor reuşeşte să dea un fir narativ prozei poetice, să o impregneze cu elemente onirice şi suprarealiste în cantităţile potrivite, să aibă şi umor pe alocuri, să fie interesant ca poveste, să provoace duioşie fără să fie patetic şi să rămână original.

* Ştefan Mitroi, Atunci când era mereu duminică, roman, Editura RAO, 2017.