LECTURI PARALELE

Constantin Dehelean
eseist, Arad

De ce poezia este un fapt paradoxal? *

Autor a peste douăzeci de volume de versuri, Geo Galetaru face parte din categoria poeţilor dinamici, pentru care profunzimea lirică este generică, alături de experimentul liric şi de jocul poetic. Debutul din 1969 în „România literară” sub auspiciile personalităţii poetice a lui Ion Caraion, îi conferă demult un statut puternic în paradigma poeziei româneşti contemporane. Fără a fi un discret, dar fiind responsabil de lucrarea poeticească, poetul bănăţean nu-şi angajează critici care să-l laude, şi de aceea poezia lui se închide într-o formulă neprotectoare, şi fără tăceri care să ascundă te miri ce aproximaţii critice, şi care să se închidă totuşi într-o „tăcere” grăitoare cuvântul scris, dar şi fără zgomote sforăitoare, în care, substanţa se înlocuieşte cu zgomote. Volumul Iarna cireşelor amare (Editura Eurostampa, Timişoara, 2017) continuă statornic un fel de linie a emfazei poetice, superioare, şi care este copleşită de o nevoie la fel de superioară a expunerii, a expoziţiunii. O poezie sonoră, plină de surprize, care mai de care mai insolite, volumul* devine o oglindă lirică a unor trăiri recuperate sau reinventate, cu „fugi” din diferite unghiuri şi în multiple culori. Mai mult, se sugerează o atmosferă iniţiatică în care se bănuieşte o „lectură hieroglifică” a poeziei româneşti de astăzi, şi în care poetul Geo Galetaru are un loc bine stabilit în „insectarul” sau „bestiarul” poeziei româneşti actuale. Ochiul lui vede ceea ce nouă ni se pare nevăzut, spusa lui grăieşte gramatici într-o devenire iniţiatică, şi într-o evadare în alt perimetru, care are ferme tendinţe expresioniste.

Lirica lui, fără a fi trancendentă, este în primul rând vizibilă, concretă precum o construcţie care, o dată cu ridicarea ei, se finisează simultan cu lumea reală din ochiul autorului. Vederea noastră este copleşită de puternice contururi impuse de viziunea autorului.

Paradoxalul suprapus pe o logică semantică/ gramaticală, dincolo de construcţiile stilistice extrem de ingenioase este, iată, cheia tuturor înţelesurilor. Poeticul întregit prin aceste îmbinări de definiţii şi de forme poetice –insistăm, paradoxale –, formează „o respirare” dincolo de cuvinte.

I. „Lecţia şi restul”, o simetrie a cuvântului

Poemele primei părţi a volumului, „eclozează” dorinţe şi căutări, care, cu siguranţă, pot fi nuclee puternice: „Să punem lucrurile/ unul peste altul” pentru a genera „mişcarea şi densitatea fără contur” (Ca distanţele tăcute) spune autorul tocmai căutând „adevărul şi oboseala de după adevăr”.

Toate poemele din această parte au o simetrie a lor, titlurile acestora fiind un fel de vectori care caută adevărul primordial: Ca distanţele tăcute, Adânc până la rană, Unde se duce sunetul, Între două maluri, Jocurile de la marginea durerii, Aici nu e nimic de văzut, Dincolo e un adevăr, Mereu în calea învingătorului, Toate au scop şi direcţie, O eficienţă dilematică, Frumuseţea fără cuvânt, În tăcere ceva se închide.

Constatăm că poetul parcurge o cale cu sens unic, privind printr-un perete de sticlă. Rezistenţa lui, dar şi fragilitatea acestui perete, ne dovedeşte că verticalităţile şi vectorii sunt un fel de metafore ascunse, poetul aşteptând parcă înfrigurat un cititor care să-i dezlege şaradele: „nu mă intertesează/ spune-mi/ despre ce vorbim – o idee aici – o genuflexiune dincolo/ intrăm în contact/ cu arta mistificării” (Nu mă interesează).

Imagini dense, apăsătoare, uneori agonizante şi dure, se suprapun peste această lume vizualizată straniu, lăsând cititorul într-o perplexitate lexicală profundă: „să spun/ şi să nu mai ştiu/ ochiul/ inima/ lumea până la capăt/ aşa să fie/ ca o blândeţe prin aer/ mai sus de cuvânt/ mai sus de orice/ până se pierde/ pe sine” (Mai sus de orice).

Impresionat însuşi de puterea cuvântului, autorul „se lasă sedus” de vraja lirică. Poezia sa nu este un joc sau un experiment: „şi fără/ fără această imprecizie dublată de spaimă/ ochii în primitivismul absenţei/ acoperă-te/ cineva aduce tiparele într-o supunere rece/ lumina şi golul/ armături severe în espectativă/ spune-le poveşti în climele productive/ ea va şti/ înţelesurile în aceeaşi perspectivă agonică/ memoria la marginea lucrurilor/.../ ea va şti/ pacificatorii frumuseţii când toţi se separă/ toţi converg în aceste utopii incontrolabile/ ea va şti/ şi va fi foarte târziu/ ca un pământ care călătoreşte/ departe/ prin noi” (Ea va şti). Am citat o adevărată artă poetică...

II. „Viitorul cu insomnii de serviciu”, o perspectivă poetică surprinzătoare

A doua parte a volumului, mai concentrată, dar mai concisă poetic, dovedeşte un autor de poezie, care se încifrează şi se descifrează simultan, poetul deovedindu-se capabil să îşi asume cu forţă purtarea zbuciumului lumii întregi. Un „viitor cu insomnii de serviciu”, cu „o memorie în picioarele goale”, dar „răsturnând toate ecuaţiile imprevizibile” la care poetul aspiră, parcurcând un drum metamorfozat într-o „fiinţă întreagă”. Timpul, cu ziua şi noaptea lui, nu-şi mai găseşte rostul firesc, acestea devenind în fapt „gări/ imprudente de care ne dispensăm ca o sete la miezul nopţii/ ca ultimul sediment al întoarcerii acasă” (Să fie aşa). Aceste poeme mai ample, se deschid către un textualism, nu tocmai postmodern, apelând la o formulă livrescă, unde intertextul suportă un metaforism superior, uşor suprarealist, cu toate că vocabularul aşezat se construieşte în fraze net profesioniste: „aceste frânghii vor decide viitorul, mâna scutură pădurile/ de tirania ignoranţei, vin piticii verzi şi bat din tobele lor/ impare. în pahare strigă aceeaşi întâmplare cu braţele/ retezate, ne retragem pe sub poduri, pe sub reguli,/ spre chipul care întârzie”. (Un algoritm străin)

În poeme este vorba de o în/cântare a aventurilor intelectuale, cu atingerea primelor praguri ale vitalităţii lirice, înainte de sosirea pe un continent grandios: „vine o vreme/ când pielea ta subţire se întinde şi acoperă pământul./ oasele încep să cânte ca mestecenii./ atunci/ te desprinzi de vara aceea cu poze în fereastră/ şi numeri în gând rănile care trec pe cer./ lucrurile simple se mută pe un gheţar roşu./ creşti cu ele în voie, ca păsările./ şi nici nu ştii şi nici nu vrei să afli/ câte pagini are un caiet dictando.” (Câte pagini). Dixit!

III. Simetria este o „mistică a umbrei”

Partea a treia a volumului se pare că închide un ciclu poetic plin de imagini, adevărate aglomerări de impresii. Uneori hiperbolizările ascund anume „mistici ale umbrei”. Pietre care „zboară cu viteză cosmică” (Totul va fi spus). Toate poemele „se scurg” într-un şuvoi imaginar al absurdului generat de jocul poetic. Ele se înscriu în acelaşi tipar ca şi în prima parte. Doar că limpezile „chei” din titluri nu sunt decât redescoperiri pe care însuşi autorul le face franc, „sintagmele” din titluri – o formulă lingvistică atât de dragă autorului, poet şi filolog în aceeaşi măsură – confirmând lecturi de adâncime, livrescul fiind mai mult decât prezent: „Avem de toate şi cineva începe/ să spună din nou o poveste” (Avem de toate). Pătrunzătoare, poemele din acest segment, pot fi şi generatoare a unei libertăţi interioare, neviciată de canoanele care îl ameninţă pe poet: „Ele ar trebui să spună./ Apoi nu ştim dacă vreau ceva” (Să spună), sau „Aceste interioare/ nu-mi spun nimic./ Pun pariu că,/ la o adică,/ nici nu există”. Autorul îşi încheie volumul într-o cheie retorică, dacă luăm în considerare faptul că gramatica poetică se suprapune pe nevoia certitudinilor stilistice, volumul încheindu-se prin cuvintele: „Vor fi acestea cuvintele tale? Locuri obscure,/ gropi peste ignoranţa celui ce ispăşeşte/.../ Vorbim la marginea vântului şi ea este aproape,/ ea silabiseşte gânduri în camerele goale şi paşii/ ei sunt albaştri în somnul albastru” (Vorbim la marginea vântului). Obsesia poeticului în aceste versuri este vădită.

*

„Iarna cireşelor amare” este o construcţie poetică ce ne provoacă pe noi, cititorii, la abordări hermeneutice surprinzătoare. Eu, cititorul, mă trezesc, la rândul meu, elaborând lumi, alte lumi, tot atât de surprinzătoare. Să nu uităm că, cu destul de mulţi ani în urmă, Paul Valéry conchidea: „un poet nu are ca funcţie să resimtă starea poetică, aceasta e o problemă particulară” şi – continui eu – care iese în afara textului, în ochiul imaginativ al meu, al cititorului.

Definitorie rămâne capacitatea lui, a cititorului de a crea în imaginaţia lui virtuală lumi noi, surprinzătoare, deseori diferite de lumea din opera autorului.

* Geo Galetaru, Iarna cireşelor amare, Editura Eurostampa, Timişoara, 2017