logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Horia Truţă
istoric, Arad

 

 

Anotimpurile lui Liviu Nadiş*

 

logoLiviu Nadiş este inginer, are o vârstă respectabilă şi nu trăieşte în incertitudine. Îşi vede liniştit de agricultura mare, meserie respectabilă învăţată la Timişoara şi practicată cu sârg de când se ştie. Merge conştiincios pe tarlale, unde măsoară adâncimea arăturilor, densitatea plantelor, se îngrijeşte de sănătatea lor ca şi de cea a pământului, urmăreşte mersul vremii, făcând calcule şi prognoze financiare. Împovărat de titluri ştiinţifice meritate, citeşte şi scrie cărţi din domeniu, fără a fi frământat de probleme existenţiale. Trăieşte la Pecica, un spaţiu cu „o istorie scrisă/ pe pământ bun de pâine,/ Din care un meşter/ A făcut câteva cuptoare cu vatră/ Ca frumoase femei.../ Să poată frământa/ Un aluat bun/ Un aluat bun/ cu miros de pustă.” (Pecica) Umblă printre oameni zâmbitor şi îmbăţoşat de originea sa bihoreană considerându-se un om împlinit. Se mândreşte cu familia sa, o fiică doctă în literatura franceză şi un fiu specializat în lumea finanţelor, emiţând, uneori, păreri încurajatoare preocupărilor coloristice ale soţiei nu lipsite de talent pictural. În clipele de răgaz, scrie versuri şi proză, o pasiune îndrăzneaţă, plămădită din liceu, cu tentă explozivă în mediul universitar din capitala Banatului, obicei reluat după o îndelungată pauză.

Chiar dacă începuturile în literatură au fost de bun augur, primul său volum de versuri a apărut târziu, chiar foarte târziu, şi asta exclusiv datorită lui. Copleşit de cotidian, de agricultura comandată şi tot ce presupunea ea în ierarhiile vremurilor din tinereţe, şi-a neglijat pasiunea şi talentul incipient, tratându-le cu o totală discreţie, chiar teamă. De altfel, în lumea lui de atunci nu a avut decât sporadice legături cu literaţii vremii din Arad sau de aiurea, relaţii care nu au fost cimentate prin cafenele, cenacluri, instituţii culturale, tipărituri ori alte forme de exprimare a creaţiei originale.

Abia acum, somat, presat de cei apropiaţi, împins poate şi de nostalgia unui timp rătăcit exclusiv printre culturi (agricole), s-a hotărât să-şi publice primul volum de versuri, întitulat Anotimpurile (Editura Gutenberg Univers, coperta şi ilustraţiile Maria Nadiş). O carte în care Liviu Nadiş se dezvăluie prin mai multe capitole (Anotimpuri, Raze 1970, Inscripţii) ca un romantic incurabil care orchestrează muzicalitatea cuvintelor cu efemerul unor clişee anotimpurale din natură. În esenţă, autorul dă fior liric unor ritmuri eterne ce traversează timpul odată cu noi, aşa cum le simte un om crescut pe şes, „o hartă întinsă/ Ca o plăcintă/ Din care/ Miroase a grâu, miroase a secară/ Cu urme de cai iuţi,/ De căprioare... din care porneşte/ Curcubeul căutător de ape...” (Câmpie) Un peisaj monoton, rupt doar de capătul pleşuv al unei cumpene, unde domneşte cea mai adâncă tăcere şi unde strigătul unui păstor sau mugetul unui animal te face să tresari, neştiind de unde vine sunetul. Este firesc ca uneori să doreşti „să-ţi cumperi o casă mică/ Pe ţărmul mării/ Şi să închizi în ea/ Toate visele tale...” (Neprevăzut). Acolo, la ţărm de mare, „Unde pleoapa mişcă corabia viselor... acolo, poţi simţi Ce trist e să măsori cu degetul/ Toate gândurile pierdute...” (Acolo). Tot acolo, în clipe de linişte, poţi dialoga cu inima, mustrând-o „că se repede în vene cu tensiuni prea mari care-i lipesc eticheta/ De hipertensiv în grade diferite,/ Care trebuie să uite de sare/ De dulciuri,/ De grăsimi/ De grătare... De linişti,/ De somn,/ De visare etc.” (Nelinişte).

Liviu Nadiş a învăţat că românul n-are trebuinţă de cărţi astronomice, nici de barometre ori termometre, nici de calendare tipărite. El ştie că ţăranul „La amiază când timpul în clopote bate,/ pune pe masă alese bucate şi laudă tot ce e sfânt... (Inscripţie pe clopot) Sărbători în natură nu există şi chiar dacă ar fi, vremea nu ţine cont de ele, doar sfinţii trebuie ţinuţi fiindcă toanele lor pot aduce grindină, frig, ploi multe, foamete sau belşug. Păsările, insectele, reptilele, toate plantele şi animalele, semnele de pe cer şi pământ sunt pentru Liviu Nadiş certitudini, iar natura are legile ei, care se exprimă prin mersul vremii. Timpul schimbător există aşa, pur şi simplu, de aceea poetul recunoaşte că „nici nu ştiu cum să-ţi spun/ În ce chip duc anotimpurile/ Tinerile livezi din floare în fruct” (Trecere), declamând mai departe departe filosofic: „Cum să le spunem caişilor/ Când să dea în floare,/ Când să se ascundă de luna plină/ De cerul înstelat.../ când bruma muşcă dimineaţa/ În tot ce e crud şi tânăr” (Început).

Pentru Liviu Nadiş primăvara, este „timpul îngheţurilor târzii, al parfumurilor revărsate, coaselor bătute pentru verdele război” (Prima coasă), în timp ce vara „lanurile de grâu înoată în lapte, iar pomii îşi trec florile-n fructe şi grâul plesneşte în brazdă” (Început de vară). Toamna este este atunci când gutuile „plâng în grădină c-au rămas singure-n pom, (Final de toamnă), când verdele codrului trece în durerea frunzelor” (Cromatică). Ea se recunoaşte şi prin merele muşcate de brumă şi dulceţurile ce cresc în cămară” (Rânduieli), iar „strugurii storc lacrimi în damigene şi ploile cântă încet pe vechi acoperişuri (Inscripţie de toamnă). Urmează iarna care „sub a stelei pleoapă rece”, te îndeamnă să simţi „somnul greu al ierburilor şi vântul surd, iar gerurile aşează pe Mureş lunatice poduri (Iernatica poveste).

Dacă dăm însă la o parte spuma lirismului, descoperim la Liviu Nadiş şi un suflet însetat de adevăruri mari. Uneori, trezit brutal din reverie, Liviu Nadiş evadează din spectrul tristeţii şi al coordonatelor temporale onirice, când printr-un limbaj violent, plin de supărare, se lansează în viaţa existenţială contemporană: „Suntem cu toţii puşi la zid/ De mult prea desele reforme/ De – un mecanism tot mai perfid/ Ce sparge ale noastre vechi norme.../ Suntem aici tot mai săraci/ Un sfert de ţară a plecat afară...” (Suntem). În aceste momente evită să mai vorbească de „flori, de apa rece a fântânii, curgerea înserării, de adâncitele albii unde aluatul dospeşte şi iarba înrourată”, păşind hotărât în limbajul analitistului politic şi al protestatarului social, prin „Mici războaie fratricide, dezinformări,/ Mulţi mor, puţini se nasc... ori Suntem cu toţii dornici de schimbare, loc de muncă pentru fiecare, etc” (Suntem).

Din orice punct am privi poezia lui Liviu Nadiş, unele versuri par stângace şi juvenile stânjenându-ne să-l etichetăm (cel puţin deocamdată) altfel decât un poet în devenire.

 

 

* Liviu Nadiş, Anotimpurile, Editura Gutenberg Univers