logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRE-TEXTE

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

 

Despre arta contrarietăţii

 

Nu cred că e cazul să definesc contrarietatea. Au făcut mulţi exerciţii de logică, dar şi de formulări estetice sau antiestetice în dimensiunea contrarietăţii. Logicianul Boethius, în secolul al VI-lea opinează că acest standard al speculaţiilor logice nu poate avea o altă formă decât al „patratului”, în care laturile gândirii sunt egale, opuse, dar neconflictuale (Anicius Manlius Severinus BOETHIUS; 480-524; a fost adept al idealismului platonician, comentator şi traducător în latină al unor opere aristotelice (Despre categorii, Despre interpretare), precum şi al Introducerii (Eisagoge) lui Porfir la prima parte a Organon - ului). Lucrarea Despre mângâierile filosofiei (De consolatione philosophiae), inspirată de platonism şi de stoicism, foarte citită în tot cursul Evului Mediu, şi care este o meditaţie asupra rostului benefic al contrarietăţii).

Fenomenul respectiv, în evoluţia artelor, a fost şi este benefic. Interferenţele care decurg din această logică generează, ceea ce spunem noi, cei de azi, a fi progresul.

Artele spaţiului românesc nu au cunoscut în timp acest fenomen al contrarietăţii decât foarte târziu. Însă odată cu anul 1880, Avangarda a descoperit contrarietatea, care poate genera o evoluţie, dar implicit o revoluţie în „câmpurile” creaţiei. Chiar azi, spumoasele şi imprevizibilele mişcări literare, în speţă cele ale poeziei, uşor stranii, conturează limpede rolul contrarietăţii, alături de originalitate şi de talent. Citim texte perfect definite a fi „altceva” (nu contrariul şi nici opusul) care „ne constrâng” la un alt punct de vedere, definit perfect, însă imposibil de substituit acolo unde filonul consacrării l-a aşezat. Sunt opţiuni precum: eventual altul, eventual diferit, eventual opus. Sau toate laolaltă. Despre acel „nou” mai mult, sau mai puţin, poţi avea păreri multiple. Multe afirmaţii contradictorii, aparent incompatibile, dar reciproc compatibile, au în vedere aceleaşi dimensiuni ale poeziei, să zicem. Această varietate de aspecte ale creaţiei artistice, din considerente ale distingerii elementelor contrarietăţii, duc în mod cert la numeroase „lucruri” ce pot fi impecabil tratate estetic. Rezultatul firesc este un „lucru” nici bun, nici rău, nici frumos şi nici urât, dar care realizează o deschidere pe ansamblu, subliniind ce este mai important: enorma multilateralitate.

Este foarte cunoscut felul în care Eugen Ionescu, în Nu reuşea, într-o formulă perfectă, o abordare pozitivă pentru Maitrey de Mircea Eliade, sincronă cu o oribilă analiză a aceluiaşi text al romancierului, cu aceleaşi instrumente critice, paradoxal, de tip tradiţional. Exerciţiul stilistic al lui Ionescu este emblematic pentru ceea ce este contrarietatea. O concluzie duală (neunică), apoi multiplicată, dovedind că jocul estetic poate fi relativizat. Gestul nu era nici pe departe unul devalorizator, intenţia lui Eugen Ionescu era „să dovedească” pretenţiile criticii, oarecum derutată şi uşor retrogradă, cu privire la o creaţie (literară, în cazul nostru).

Acelaşi lucru, sau aproape, se întâmplă în abordările şi evaluările poeziei româneşti actuale. Pretenţiile avangardiste ale unor autori de astăzi, sunt contrapuse unui anacronism, sau a unui abordaj naiv-infantil. Acest lucru se întâmplă, paradoxal, în acelaşi timp şi în chip fericit cu ceea ce poate fi numit talent, dar cu o recunoaştere glacială. Oricum, înalta valoare a poeziei româneşti actuale iese din tiparul sau din schema excluderilor reciproce. Contrarietatea (ca a treia, sau a patra valenţă a interpretărilor valorice) pune în circulaţie înalta valoare a creaţiilor poetice, vizibile astăzi la poeţii români contemporani. Abordarea critică actuală, deşi incipientă, etalează poemul românesc actual pe o scală valorică strălucită, simultan cu o abordare ternă, echivocă, nu rareori inacceptabilă. Luciditatea criticului obiectiv stă în capacitatea lui de a decide: există o artă literară foarte bună, simultan cu opinia că aceeaşi operă este absolut execrabilă. La începutul secolului, avangarda românească (să recunoaştem acum, veche de peste o sută de ani) s-a definit revoluţionară. Ea mai încearcă încă să producă efecte, chiar dacă reculul ei datorat unor cauze externe dealtfel, a drogurilor, alcoolului, a exotismului banal, nociv pentru o profunzime lirică, este invocat adeseori, şi pe bună dreptate. Aceste stări mai produc încă efecte emoţionale. Bunăoară, recursul la sex, la expresii triviale, la comportamentul pur şi simplu minim valorizat, acestea neasociate cu alte valori care să atingă transcendenţa sau reflexivitatea, pot fi „un nimic”, în ce mai bun caz.

Poemul invectivă a lui Geo Bogza, poate fi pus alături de Satyricon, sau de nuvelele lui Boccaccio, toate acestea fiind însă opere literare cu o carieră literară strălucită şi fulminantă. A rescrie acest demers cu ostentaţie, fără substanţa transcendenţei şi a reflexivităţii este acelaşi lucru cu a încerca să pictezi un zâmbet mai cuceritor şi mai indescifrabil decât al Giocondei. Contrarietatea abordării critice nu poate decât să se confirme, prin analize non-convenţionale ale actualei avangarde literare, ca autentică, dar şi autonomă de cea care era cunoscută odinioară. Altfel, nu vom avea în faţă decât nişte texte, simple texte, o simplă ariergardă la cea autentică de acum un veac. Texte care sunt doar încercări stângace, anoste, şi atât. Acelaşi lucru se întâmplă în muzică, dans, uneori în pictură, sculptură, şi mai rar în arhitectură.

Cu toate acestea, actul creaţiei, ca şi analiza lui, dealtfel, trebuie să fie în permanenţă altul. Altceva. Toate liniile lirice (poetice şi muzicale) trebuie să fie alfel. Contrarietatea este în aceste domenii o mare soluţie. Se caută în permanenţă noi vibraţii, noi construcţii semantice. Metafora s-a dovedit a fi o experienţă stilistică infinită până acum, dar şi de acum încolo. Poezia mare are întotdeauna dimensiunile transcendenţei şi imanenţei. Dar dacă nu are aceste dimensiuni nu este poezie. Este altceva...

Contrarietatea aglutinează ternul. Creativitatea modernă îşi are sensul ei, evoluează către un sens al ei, nimic nu o poate devia, cu atât mai puţin opri. La începuturile ei, avangarda a insinuat absurdul, nonsensul. De ce? Fiindcă atunci noul, inovaţia, avea de contrazis semnificaţii desuete, fără acoperirea actualităţii. Actualmente însă, nonsensul şi absurdul tind să se substituie tradiţiei valorice. Este necesar un nou sistem de valori care să dea sens noii arte poetice. Deocamdată, fără identitatea contrarietăţii, poezia de azi poate deveni o artă infantilă, o artă a mimilor, plină de grimase şi de stridenţe, e adevărat uneori cu uşoare prize de geniu, oprindu-se doar pe tărâmurile stupidităţii, a degenerescenţei. Grozăvia este că se ocoleşte, tragic, cu bună ştiinţă, drumul imperial, propriu artei, al poeziei.

 

*

Criticii literari nu pot ocoli impactul pe care îl are contarietatea în evaluarea operei literare. Ne oprim doar asupra unui singur caz: Vladimir Streinu. Promotor al „militantismului estetic”, cu o stilistică delicată, dar francă, acesta este printre cei care „văd” în neomodernismul interbelic acea sursă care generează alternativa, contrareitatea, în abordarea critică. Aşezat alături pe baricada celei de a treia „generaţie postmaioresciană”, împreună cu Paul Constantinescu, Ş. Cioculescu, Perpessicius, dar şi G. Călinescu, acesta generează o anume „eleganţă critică”. În cele două serii ale revistei „Kalende” participă, printr-o atitudine „intelectualistă”, la percepţia formulelor noi, să le spunem „experimentaliste” provocate de mulţi dintre avangardişti. Paticipă la dezbaterile epocii care se desfăşoară cu un dinamism plin de substanţă. Istoric (biografic) vorbind, după câteva izbutite realizări în poezie, trece la critică. Tocmai această trecere îi dă lui Vl. Streinu acea forţă de înţelepciune a contrarietăţii. În studiul despre „Tudor Arghezi”, face remarca unei percepţii cum că poetul ar fi judecat ca un caz de creaţie psihologistă, cerând o abordare complexă, a contrariilor: de a face un salt de la psihologic la estetic. Eseul debutează pe o platformă a moralului, psihologică, pentru a monta o cercetare pur estetică. „A glosa psihologic orice activitate poetică este o operaţie ce, neaparţinând criticii, vădeşte un viciu de cugetare„, spune el. Este greşită formularea unei critici „cu scopul unic de a vulgariza o simţire de poet„. Al. Cistelecan plasează critica lui Vl. Streinu pe mai mult de două determinări: una „tipologică”, pentru a defini pe „marii creatori ai unei sensibilităţi şi ai unei formule„, cu analize psihologice, alta a identificării procedeelor artistice, una „diferenţială”, cu rolul de a avea în vedere „scriitori obârşiţi dintr-o sensibilitate deja creată, dar cu o notă originală în prelungirea acesteia sau în contra ei„, dar şi una strict „tehnică”, în care stilistica este rece, în care tropii, sunt doar tehnici de construcţie. Aceste patru alternative vin tocmai din necesitatea contrarietăţii pe rolul abordării critice (Vladimir Streinu sau militantismul estetic, în „Cultura”, nr. 305, 24 dec. 2010).

Acelaşi lucru se petrece – tot în perioada interbelică –, când generaţia de tineri literaţi cu vârste cuprinse între 20 şi 25 de ani este chemată de Mircea Eliade la unitate şi ţeluri comune printr-un program (Itinerariul spiritual), de fapt un ciclu de 12 foiletoane, apărut în „Cuvântul” din 1927. Corpul distinct de tineri intelectuali se opunea, sau era reticent la drumul culturii spre democraţie şi proeuropenism. Din această generaţie, alături de Mircea Eliade, făceau parte Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Constantin Noica, Anton Golopenţia, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Petre Ţuţea, Eugen Lovinescu. Contrarietăţile acestora erau generate, iată, de opoziţie, dar o opoziţie să zicem constructivă, la reprezentanţii tradiţionalişti antebelici precum Constantin Stere, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic etc.

*

Sunt multe secvenţe în cultura română modernă, în care contrarietatea devine o profesiune de credinţă. Comentatorul care se respectă este, de fapt, conştient că dincolo de orice instrumentar de metode sau de idei, importantă este legătura cu esenţa operei. Această legătură fiind punctul în care se conturează, apoi se încheagă, imaginea reală a textului. Contrarietatea devine acel profundor al coerenţei critice.

Adevărul se evidenţiază tocmai prin exerciţiul contrarietăţii. Actul critic devine fără echivoc. Pasiunea pentru idee, pentru demersul poetic este ceea ce ar trebui să ştie criticii, şi anume implicarea totală în actul critic. Formularea precisă a criteriilor de investigaţie critică, trebuie să fie neapărat alături de un alt argument, şi anume acela a forării până în profunzime a textului, fără incifrări sau ocoliri a adevărului. Formularea precisă şi argumentarea devin pentru contrarietate un dat superior, existenţial, care stimulează circuitul hermeneutic, dându-i acestuia vitalitate. Numai aşa textul, cu imaginea lui reală, se întregeşte în actul înţelegerii acestuia.