logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

EDITORIAL

 

Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

 

 

Unirea de la 1 Decembrie 1918 şi unele preambuluri arădene

 

Marele moment al istoriei arădene de până astăzi a fost, fără îndoială, preambulul Marii Uniri româneşti de la 1 decembrie 1918. Oraş cu o istorie imprevizibilă, născut pe Mureşul inferior, în plin ev mediu, puţin mai în amonte decât locul unde se află astăzi, Aradul s-a văzut diminuat şi deviat de la mersul istoriei sale central europene odată cu dominaţia otomană. Au trebuit să apară Habsburgii, angajaţi în Reconquista creştină a teritoriilor de la nordul Dunării şi în avansul lor spre Balcani pentru ca meandrele râului să îşi vădească virtuţile strategice. S-a construit deci o cetate în cinci colţuri menită să apere locurile de curând eliberate de pe Mureş şi, de fapt, s-a dăruit Câmpiei Vestice o superbă arhitectură stelară, aidoma celei de la Alba Iulia şi celei ce urma să apară pe Bega, la Timişoara. Descifrate simbolic, cele trei stele au marcat peste timp două reşedinţe urbane legate de pregătirea unificării româneşti depline din decembrie 1918 şi o capitală regională pentru Banat, loc al viitoarei prosperităţi.

Cursul meandrat al râului la Arad anunţa, totuşi, evoluţii pe măsură. Oraşul a apărut, destul de repede, in canabae, adică în jurul fortificaţiei menite să asigure viaţa calmă a supuşilor împăratului vienez. Nu a fost uşor ca noile cartiere, vii şi active, să îşi dobândească recunoaşterea ca aşezare civilă demnă de a rămâne, de a nu fi mutată şi împlinită, aceasta, în altă parte, ca una ce obstacula orizontul tunurilor şi al puştilor. Când însă, în plină primă parte a secolului al XIX-lea, arădenii au obţinut garantarea imperială a dreptului de a rămâne pe locul statornicit deja, a fost un moment de mare jubilaţie.

Se putea însă şi altfel, şi mai mult într-un Arad care cu­noscuse încleştările intraconfesionale ortodoxe împotriva unei ierarhii sârbeşti părtinitoare pe tărâm bisericesc şi unde unii dintre profesorii Preparandiei anunţau printre români cariere cărturăreşti de seamă. Figurile de nobleţe intelectuală ale Dimitrie Ţichindeal, Iosif Iorgovici, Constantin Diaconovici Loga, Moise Nicoară şi Alexandru Gavra au alcătuit o pleiadă cu interese patriotice convergente, marcând pe harta culturii şi a civilizaţiei româneşti moderne focarul arădean de demnitate civică şi de aspiraţie către învăţătură într-o manieră încadrabilă elanurilor Bierdermeier.

Din această efervescenţă, s-a plămădit elanul creator şi am­biţia cărturărească a lui Ioan Slavici care, înainte de a merge pe la şcoli timişorene şi budapestane, până să ajungă în atmosfera stimulativă vieneză, în preajma lui Eminescu, a fost, înainte de toate, un elev al Aradului, unde a şi activat în ambianţa Societăţii de lectură a elevilor români de sub conducerea lui Mircea V. Stănescu. Figură majoră a culturii arădene a timpului, Stănescu a publicat, cum se ştie, nu doar almanahul Muguri (1859), pe seama societăţii pe care o coordona. Lui i se datorează şi o culegere folclorică semnificativă, Poveşti culese şi corese (1860). Nu mai publicase nimeni, cu excepţia lui Anton Pann, aşa ceva, până atunci, şi dacă Slavici, la rândul lui, ajungea mai târziu să culeagă basme şi poveşti de prin satele pe care le bătea cu pasul, se poate crede că faptul se datorează şi emulaţiei stârnite de cel faţă de care autorul Marei îşi mărturisea, în memorialistică, în­treaga admiraţie. Trecut de vârsta primelor studii, viitorul pro­zator îşi găsea locul, pentru o scurtă perioadă, în cabinetul avocaţial al omului de cultură cu studii juridice, moment formator de importanţă crucială pentru organizatorul serbărilor de la Putna.

Procesul de ebuliţie cărturărească şi civic-patriotică stârnit odată cu inaugurarea Preparandiei printre români era mărturia clară a unui mare elan care pregătea, sub aspecte complexe, atmosfera din ultima parte a secolului al XIX-lea şi mai ales de la începutul secolului următor. Atunci viaţa publicistică, culturală şi pulsaţia spirituală românească din Arad intra cu drepturi depline în dialogul multietnic şi pluriconfesional cu celelalte limbi şi culturi ale Aradului. Importanţa pe care, în aceşti ani, o dobândea oraşul de pe Mureşul inferior se vădea acum şi indirect, prin paginile din publicistica militantă a lui Nicolae Iorga, în care numele oraşului, faptele şi evenimentele arădene, legate de tribulaţiile politice intr-o Ungarie tot mai prezentă în spaţiul arădean pentru a-şi cuceri voturi, aprobări şi chiar colaborări eminente revin cu pregnanţă.

logoCele două ziare, „Românul” şi „Tribuna”, urmau acum căi deschise înainte de acelaşi Mircea V. Stănescu prin Tutti Frutti (1861), Strigoiul (1862), Umoristul (1863), Gura Satului (1867). Cărturari precum Vasile Goldiş şi Ştefan Ciceo-Pop, cărora li se alătura efemer şi Octavian Goga – prezenţă arădeană scurtă, dar sonoră –, contestatar al poziţiei slaviciene, făceau din mediul citadin de pe malul Mureşului un loc privilegiat al bătăliilor de idei şi al strategilor luptei pentru drepturi naţionale. Curentele de opinie şi propunerile tactice se încrucişau în aer, pregătind, nu întotdeauna paşnic şi calm, un viitor de construit. Între timp, o editură precum Diecezana arădeană îşi adjudeca, la rândul ei, meritul de a fi patronat debutul lui Lucian Blaga, autor care a conferit mai apoi spaţiului cultural românesc nobleţea primului sistem filosofic deplin articulat şi pleiada poeziilor, dramaturgiei şi a scrierilor sale în proză.

Vorbind despre Aradul pregătitor al evenimentului din 1 decembrie 1918 discuţia nu se cuvine dusă, de aceea, doar în linia contribuţiilor politice punctuale. Fără asemenea ample deschideri şi fără atmosfera de anvergură culturală românească din Aradul acelor ani, oraşul nu ar fi fost, probabil, recomandat ca loc crucial al expunerilor de motive şi al negocierilor pragmatice. În loc de a repeta, iar şi iar, odiseea alertă a cumpănirilor dintre oamenii de seamă ai românilor acelei clipe istorice, în frunte cu Iuliu Maniu, şi premierul maghiar Jászi Oszkár, înţelegerea amplelor şi bogatelor rădăcini şi eflorescenţe ale spiritualităţii şi acţiunii româneşti arădene pare preferabilă în zilele Centenarului nostru. Ce a urmat între 1 decembrie 1918 şi împrejurările actuale se cunoaşte: un secol de istorie românească ce nu a însemnat, cu excepţia episoadelor autoritariste care nu au ocolit nici alte meridiane, un proiect asumat naţional dar înţeles în orizonturi europene de toleranţă şi convivialitate cordială. Cu o asemenea agendă istoria poate continua demnă şi pe mai departe...