logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Sonia Elvireanu

eseistă, Alba-Iulia

 

 

 

Nicolae Prelipceanu, Roman sub acoperire*

 

 

logoPoet, prozator şi publicist, Nicolae Prelipceanu revine după mult timp la proză cu Roman sub acoperire (Cartea Românească, 2018). Naraţiunea homodiegetică, cu un personaj-narator care rememorează mai ales sub forma unui monolog interior secvenţe din trecut, e o încercare proustiană nostalgică de recuperare a trecutului, de regăsire a identităţii.

Între roman-jurnal şi autoficţiune biografică, „Roman sub acoperire” sugerează prin titlu aspiraţia la un anumit gen prozastic şi procedeul de camuflare. Vom înţelege prin lectură că e vorba de ascunderea autorului sub masca personajului, însă statutul social, trimiterea directă spre operă, indicii temporali şi spaţiali îl deconspiră.

Sub obsesia sfârşitului biologic ca limită existenţială, personajul se dedublează în povestitor şi raisonneur, reflectând la evenimente din trecut şi viitor, demonstrând că libertatea reală nu există decât la nivelul spiritului. Existenţa însăşi e resimţită ca o carceră, condiţionată de alţii, refuzată de tânărul de odinioară, acceptată de adultul de mai târziu. Personajul-narator îşi imaginează scenariul propriei morţi, indusă de o spaimă obsesivă: descoperirea tardivă a corpului fizic, în deplină solitudine, vegheat doar de cărţile sale. Povestită ca martor la anchetă, scena pare o secvenţă de film poliţist, în care singurul indiciu despre identitatea persoanei e cartea al cărui autor are acelaşi nume cu cel decedat. Titlul ei coincide cu prima carte de proză a lui Nicolae Prelipceanu, Vara unui fost campion de pian, publicată în 1973. E un procedeu romanesc prin care autorul implicat în text e desemnat printr-una din cărţile sale.

Naraţiunea urmează fluxul conştiinţei unei memorii prin care se reface secvenţial existenţa personajului care se identifică cu autorul romanului. Astfel cartea capătă caracter subiectiv, e o autoficţiune în care naratorul dialoghează neîncetat cu sine, dar şi cu naratarul, cititorul virtual, implicat astfel în text pentru a ritma naraţiunea şi a da iluzia comunicării directe.

Roman sub acoperire e un roman confesiv-reflexiv, cu o viziune mozaicală. Rememorarea întâmplărilor ca într-un joc de puzzle înseamnă întoarcere în trecutul trăirii şi dezlegarea semnificaţiilor din perspectiva adultului. Însă recuperarea fragmentară a trecutului prin memoria afectivă dă uneori personajului senzaţia de neverosimil, de situare într-o zonă nebuloasă, fiindcă cel care le-a trăit e altul decât cel din prezent, marcat de descoperirea alterităţilor interioare, precum personajele lui Milan Kundera din Ignoranţa.

Discursul confesiv, într-o tonalitate ironică, colocvială, plină de umor, reface caleidoscopic un fragil fir al existenţei autorului. Revenirea în spaţiile geo-afective de altădată, confruntarea timpurilor trecut/ prezent, a identităţilor/ alterităţilor acutizează sentimentul solitudinii. Rememorarea unor întâmplări personale proiectează cititorul postmodern în istoria acelui timp, dinainte de 1989, dezvăluie specificul unei epoci aflată sub autoritatea politicului. Revelatoare şi tipică pentru vechiul regim e scena solicitării unei vize turistice pentru Franţa, considerată intenţie de fugă în străinătate ori supravegherea individului prin colegi turnători sub acoperire.

Romanul e structurat în capitole, în fiecare e narat un eveniment care capătă uneori aura unuia ireal. Naraţiunea porneşte de la un detaliu din cotidian care reactivează memoria afectivă, mai apoi reflecţia. Amintirile se diluează în timp, îşi pierd consistenţa, alunecă într-un soi de irealitate, la fel ca ipostazele eului în devenirea lor temporală. Astfel ploaia, fanfara, călătoria cu trenul, un vecin, festivalul Enescu din Bucureşti, o cârciumă din Cluj, un spectacol, o stradă etc. retrezesc scene uitate, cum e aceea a oglinzilor din reprezentaţia dramatică avangardistă povestită în Teatru mut.

Autorul cărţii vorbeşte despre sine ca despre un altul, cel din trecut, ca şi cum ar dialoga neîncetat cu imaginile sale din oglinda care îi restituie chipurile disparate ale propriei alterităţi prin amintiri fragilizate ce relativizează evenimentele trăite. Personajul dialoghează cu sine şi cu lectorul virtual, cu umor şi ironie, povestind amuzat celuilalt eu al său, scriitorul, care transcrie dialogul într-un limbaj colocvial.

Autorul renegat de proza modernă se reîntoarce în text în postmodernitate, într-o încercare de regăsire prin scris a identităţii pierdute. Cartea lui Nicolae Prelipceanu e un dialog al alterităţilor într-o viziune caleidoscopică asupra lumii, cu trimiteri intertextuale şi metatextuale.

 

 

* Nicolae Prelipceanu Roman sub acoperire, Cartea Românească, 2018.