CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

O poetă aprigă*

Rodica Draghincescu, de care puţini, probabil, îşi mai amintesc astăzi, a dispărut intempestiv, prin anii 2000, din peisajul literar al României postdecembriste, deşi îmi pare nedrept. Era, poate, cel mai şocant nume nou, ca formulă lirică, din promoţia, numită de ea însăşi, nouăzecistă, cumva polemic la cea precedentă, deja coaptă, optzecistă. O adevărată sufragetă lirică. Era foarte bine şi intens comentată în mai toate revistele literare care contează. Apoi, la fel cum a apărut, ai zice de nicăieri, aşa şi reapare astăzi, parcă de niciunde. Fireşte, asta pentru că nu ştim noi acum golul ei biografic. Plecase în anul 2000, din Timişoara, cu o bursă, mai întîi în Germania, apoi în Franţa, în capitala Lorenei, la Metz. Abandonează scrisul în limba română şi scrie, tot poezie, în franceză, cîteva cărţi, din care e tradusă, apoi, în germană. Devine expert cultural pentru universităţi, licee, colegii, dar şi pentru Ministerul Educaţiei din Luxemburg. Este membră a Casei Scriitorilor din Paris , a Societăţii Oamenilor de Litere tot de acolo, a Uniunii Scriitorilor Germani Die Kogge. Fireşte, rămâne membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este editoare a unei reviste trimestriale online multilingve Levure litteraire. Interesant mi se pare că poezia pe care o scrie în franceză este cu totul de altă natură decît cea de acasă. Iată ce spune despre asta ea însăşi într-un interviu acordat în martie a. c. lui Robert Şerban: „...În franceză am obţinut o lirică nouă, diferită de cea în limba română, cu nuanţe filosofice. Nu m-am debarasat de inventivitatea lirică, nici de tendinţa subversivă, de revoltă, acestea au rămas la locul lor şi bine înrădăcinate. Totuşi sunetele limbii franceze mi-au domesticit şi temperat cinismul şi cruzimea enunţurilor din limba maternă (...). Singurul avantaj cu scrisul în franceză a fost că franceza este o limbă de circulaţie internaţională şi acest lucru a fost o adevărată trambulină, fiindcă am, iată, mult mai multe cărţi traduse din franceză decât cele din română.” Aşa deci. Acum apare cu o carte nou-nouţă, Fraht, scrisă în limba ei nativă, româna. Mai mult: în aceeaşi retorică pe care a lăsat- o, parcă uitată, în ultima carte publicată acasă (1996). O poezie explozivă în limbaj şi licenţioasă, caustică ce vrea să distrugă teme tabu pînă în 1989 – sex, „Patrie”, viaţă domestică, familie, reflexe morale condiţionate, dobîndite, toate, printr-o educaţie inflexibilă şi imperativă. Sigur, ţelul, deloc disimulat, este provocarea cititorului presupus contrafăcut încă în mentalităţi, limbaj şi simţire. Astăzi, să recunoaştem, în mare măsură ori dispărut, ori cu păreri mai relative, mai nuanţate decît atunci, imediat după 1989. O experienţă lirică asemănătoare, şocantă, a mai cunoscut poezia noastră în evenimentul de istorie literară interbelic numit Poemul invectivă, ultragiant al lui Geo Bogza.

Fraht este titlul noii sale cărţi, adică un cuvînt rar în limba noastră, dacă nu cumva şi în cea de origine, germană (fracht). El trimite la lucruri vechi, de odinioară, atît de familiare atunci, desemnînd un act de transport, în special pe căile ferate, cu date privind expeditorul, adresantul, natura mărfii. Mai rar e înţeles şi ca „scrisoare de trăsură”, de diligenţă, desigur din alte părţi decît cele băştinaşe. Cred că această ultimă înţelegere – deşi autoarea o privilegiază pe prima în publicitatea la propria-i carte – ar avantaja-o pe poetă: ar da un aer mai ambiguu, chiar metafizic. Adică Fraht ar fi o scrisoare ciudată, însoţind o „marfă” aşijderea, pierdută temporal, din prezent spre trecut: „după douăzeci de ani”, cum ar veni.

Regăsim în Fraht, perfect conservată, toată retorica poetică a promoţiei 90, cea a frustrărilor de toate felurile, ce-i drept post-factum, (adică „viteji după război”), după 1989. Ţinta e „patria” şi toate derivatele ei peiorative, inclusiv cele intime, familie, părinţi, limbă română, ba chiar propria fiziologie şi gen. Nu că celălalt ar fi mai bun. Poate în anumite ocazii, şi acelea sadomasochiste. Iată poemul de deschidere a Frahtului: „dragă naţiune română sunt dezertoare şi-mi recunosc/ vina cât şi vanitatea de a mă numi draghincescu/ întruna mă aflu pe linia 1 de fugă nu m-am/ îndepărtat prea tare pot fi regăsită oricând în plin relief (...)/ dragă naţiune română eu m-am luat pe cont propriu/ şi nu am abuzat de tine fă din mine ce vrei...” (pp. 5-6). Sigur, o scrisoare lirică superfluă, fiindcă am putea-o, dacă n-ar fi aşa, extrapola fiecare dintre noi în relaţia strictă pe care o are cu un loc de naştere care ne dezamăgeşte, şi asupra căruia nu am avut nicio putere de decizie. Poeta joacă însă pînă la capăt cartea revoltei, a dezabuzării de orice i s-ar părea că i-ar limita libertatea interioară, neîngrădită, şansa unei contestaţii pure.

Sigur, Rodica Draghincescu îşi cultivă profilul inconfundabil de „fată rea” care seduce chiar prin însăşi această condiţie pe care nu oboseşte să şi-o multiplice sfidînd orice convenţie, etichetă, decenţă bine croită, bun simţ comun masificat la grămadă. Pentru asta îşi descoperă, iute, şi aliate previzibile: „eu nu sunt nici nora iuga nici angela marinescu nici/ rodica draghincescu/ eu nu le cunosc şi gata/ mie nu-mi plac fetele care au nume terminate în „a”/ există nume din astea în care nu merită să intri nici/ cu picioarele... (p. 15). Cînd pune jos şi îşi mai trage sufletul după atîtea excese şi vorbe grele aruncate în faţa oricui, iată îi apare în scris şi cîte un poem altfel, în cu totul alt registru, unul spre care poezia română a evoluat consistent în aceşti ultimi 20 de ani în care ea „a fugit de acasă”, un poem dens, etanş, bine strîns în idee, tensionat ontologic, acut:

mantis religiosa

ne înmulţim. tăind hărţi din pielea noastră răsucită

pe oase ca o vegetaţie din vechea mesopotamie

în care beduinii şi cămilele îşi găsesc sălaş. întindem

deşertul până la oazele eufratului, şi până la tigru.

ne înmuiem nădejdea în câte-un animal apropiat

pe care îl sacrificăm. din sângele lui ne croim

precipitaţii. ne măsurăm mânia cu buzele. tot mai

aproape tot mai insistent. ca la nunţile călugăriţelor

ne acuplăm. asigurând perpetuarea speciei ne mâncăm. (p.16)

Dar acesta e o excepţie. Poezia rămâne la Rodica Draghincescu tot o stare de beligeranţă continuă dusă din tranşeele limbii române profunde, una cu dreptul intact la existenţă, chiar dacă, sau tocmai pentru că scandalizează la lectură bunul gust bine tocmit: „am făcut armata la poezia română între leagăn şi obuzier/ treceam printre picioarele inamicului ca firul de sânge/ subţire şi fin prin urechile oaselor/ cu grija glontelui care dă înapoi cocoşul flintei/ doar ca să-şi ia avânt/ a fost ce-a fost şi mai e atât de puţin că nu mai contează/ punctul în care s-a stins pulbere” (p.23).

Rodica Draghincescu are şi ea, fireşte exclusiv, arta sa poetică:

ne dezbrăcăm până la os şi ne îmbrăcăm în hârtie

fără grijă că vom deveni o carte vie pentru chirurgi

suntem mereu acolo unde ni s-a întâmplat ceva

ţintuiţi locului ne vor regăsi laolaltă

pagină cu pagină (p.34)

Şi în această carte, sudată perfect la cele aproape o duzină publicate în limba română până în 1996, poeta face un exerciţiu liric dramatic gestual, nu o dată buf, unul al uneia foarte talentate, ţipând cu gura până la urechi în piaţa publică cum că regele e gol, o veşnică sufragetă, aprigă în poezie căreia, totuşi, îi scapă amănuntul că poezia română s-a schimbat mult în ultimele două decenii, iar gustul pentru ea a devenit unul mai selectiv şi subtil, sătul de loviturile de bici ale limbajului frust, imediat postdecembrist:

nu există nimic permanent şi viu în faţa căruia să mă

pun în genunchi şi să spun

servus vivo vero!

iată ţinta e gata (p. 55)

şi ca să fim şi mai expliciţi:

îmi place să scuip tot ce e ispititor

e o formă de putere scârba de ce îmi e mai drag

şi mai drag (p. 57)

Rodica Draghincescu dixit!

* Rodica Draghincescu, Fraht, Casa de editură Max Blecher, 2018, 65 p.