DIALOG

Un adolescent mexican în România

Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Marco Antonio Jiménez García

Marco Antonio Jiménez García, Profesor de sociologie al Universităţii Naţionale Autonome din Mexic, Ciudad de México

Ciprian Vălcan: Cum aţi ajuns să studiaţi în România şi de ce tocmai la Cluj?

Marco Antonio Jiménez García: În anii '70, mulţi tineri, bărbaţi şi femei, chiar şi persoane în vîrstă luau parte la lupte sociale de eliberare sau la acţiuni revoluţionare, în special în aşa-numita lume a treia, America Latină, ţări asiatice şi africane. În Europa de Est, mai ales în Uniunea Sovietică, în Republica Democrată Germană şi în Româ­nia, dar şi în Cehoslovacia, în Bulgaria şi în Iugoslavia se primeau sute de studenţi sau de refugiaţi politici, în baza principiului internaţionalismului proletar. Eram foarte tî­năr şi abia îmi dădeam seama de acest climat de lupte politice, cu toate că în Mexic avusese loc recent Mişcarea studenţească din 1968. În 1973, aproape imediat după lovitura militară împotriva lui Salvador Allende în Chile, tocmai împlinisem 16 ani şi abia începeam studiile liceale (în Mexic durează trei ani, în general, între 16 şi 18 ani). Pe atunci, naşului meu de botez, un bătrîn comunist participant la greva lucrătorilor căilor ferate mexicane (n. r. – din 1959), i se oferise, drept recompensă pentru parcursul său de luptător social, o bursă pentru ca el sau o rudă de-a sa să studieze într-o ţară socialistă. El era foarte în vîrstă şi nu avea rude, motiv pentru care mi-a oferit mie acea bursă. Iniţial, invitaţia fusese pentru Republica Democrată Germană, dar, din cauza dezacordurilor dintre Partidul Comunist Mexican şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (care conducea de facto în Germania Democrată), generate de invazia din Cehoslovacia în 1968, singura alternativă de călătorie era în România. Pe scurt, am ajuns în România trimis de Partidul Comunist Mexican, datorită faptului că Partidul Comunist Român avusese, de asemenea, o atitudine critică faţă de invazia sovietică în perioada Primăverii de la Praga. Ca pentru toţi nou-veniţii, primele mele zile au fost în Bucureşti, dacă îmi amintesc bine, la Institutul de Agronomie. În general, ne trimiteau în diferite oraşe pentru a urma cursul de limbă şi pentru a ne reglementa situaţia şcolară, în primele trei sau patru luni. Eu am fost trimis la Ploieşti, la Centrul Şcolar Chimie, în calitate de elev, şi eram singurul vorbitor de limbă spaniolă, toţi colegii mei fiind africani din Nigeria, Etiopia, Angola, Guineea, Sudan, Africa Centrală, şi de asemenea cîţiva din Vietnam. Am sperat mereu să mă întorc în Bucureşti, la fel ca majoritatea studenţilor străini, dar exact în acel an 1973 guvernul român a hotărît să deconcentreze studenţii şi să îi trimită în alte oraşe. Doream să studiez biologie, aşa că, după ce am terminat cursul Pregătitor şi am luat examenul de Bacalaureat la Liceul Ion Luca Caragiale din Ploieşti , am fost repartizat la Cluj-Napoca , la Universitatea Babeş-Bolyai. Voiam cu orice preţ să rămîn în Bucureşti, deoarece ştiam că acolo la Universitate era Marcelino Perelló, un mexican care studia matematică, pe care nu îl cunoşteam, dar tovarăşi din Partidul Comunist Mexican îmi spuseseră că era un lider foarte important care era exilat în România, şi că, pentru orice problemă aş avea, să îl contactez. În curînd, mă aflam în centrul Transilvaniei, bîlbîind o exotică şi extraordinară limbă în faţa monumentului unei lupoaice care îi alapta pe Romulus şi Remus.

C. V.: Care era atmosfera din universităţile româneşti în perioada studenţiei dumneavoastră? Aţi intrat în legătură şi cu studenţi de la Bucureşti, Timişoara, Iaşi sau nu aţi cunoscut decît studenţi de la Cluj?

M. A. J. G.: În realitate, eram foarte tînăr şi nu avusesem ocazia să cunosc bine mediul studenţesc din România, deşi îmi dădeam seama că aşa cum noi eram uimiţi de gazdele noastre române, la fel şi ele dovedeau mare curiozitate şi interes pentru aceşti străini, latini, asiatici, negrii africani şi arabi – în unele momente, Ploieştiul semăna cu Amsterdam, căci era un oraş mic, invadat de persoane străine. Acolo am organizat un splendid festival de muzică tradiţională latinoamericană în odinioară minunatul şi elegantul teatru din Ploieşti . Ceea ce mă impresiona cel mai mult la români era să îi văd mereu cu o carte în mînă, citind, cu o baghetă de pîine sub braţ şi cu o floare în cealaltă mînă – fără îndoială, un popor care-şi iubea cultura, dar mai presus de toate, un popor foarte sensibil, cald şi ospitalier. Am locuit puţin cu români, însă în mod intens. La un moment dat am călătorit în Carpaţi, cu un coleg de la Centrul Şcolar Chimie, i-am cunoscut familia şi am avut o experienţă oribilă văzînd de departe cum un tren în plină viteză a lovit un copil aruncîndu-i corpul la distanţă de calea ferată, şi în vîrful muntelui, prietenul meu român şi eu îi căutarăm cadavrul în pădure şi aproape abandonarăm căutarea din cauza neîncrederii însoţitorului meu (căci el nu văzuse nimic), cînd, acolo în iarbă, printre crengi şi frunze moarte am găsit micul trup însîngerat. Cum să nu-mi rămînă România în suflet, cînd acela fu primul cadavru pe care l-am văzut vreodată? Altă dată, am ajuns pe banca acuzaţilor, sub lumina puternică a unei lămpi, interogat de Securişti, poliţia secretă – eram atunci încă în Ploieşti, deja îl cunoscusem pe Marcelino Perelló, care deşi era mexican, era de asemenea şi catalan, şi avea relaţii cu grupuri pro-independenţă şi comuniste din Catalonia, şi el, Marcelino, m-a anunţat prin telefon de sosirea la Ploieşti a unui cîntăreţ de muzică revoluţionară, care sigur ajungea la hotelul Partidului Comunist Român, iar eu, fără să mă gîndesc prea mult, am mers să îl caut, am întrebat naiv la recepţie de Raimond, cîntăreţul catalan, şi în cîteva secunde eram interogat într-o încăpere mică, aşa ca în filme, de poliţia secretă. Închistarea, disimularea şi controlul erau norme ale sistemului.

C. V.: Aţi avut şi alţi colegi columbieni sau sud-americani în perioada studiilor dumneavoastră din România? Aţi rămas în legătură cu unii dintre ei? Ce traiectorie profesională au urmat după terminarea studiilor? S-a întîmplat ca unii dintre ei să rămînă în România ori s-au întors cu toţii în America de Sud?

M. A. J. G.: Am ajuns la Cluj-Napoca pe înserat – în acele vremuri străzile nu erau foarte luminate şi traversarea unor parcuri sau alei făcea ca povestirile lui Edgar Allan Poe să pară poveşti de adormit copiii – uneori, mă însoţeau doar paşii altora, nu îi vedeam niciodată, doar le simţeam respiraţia, fumul de ţigară sau mirosul de alcool. Pe lîngă aceasta, potrivit ignoranţei mele, mă aflam în ţara contelui Dracula – mai tîrziu am descoperit că acesta nu era real şi că personajul era un erou naţional. Cu toate acestea, întunericul şi liniştea nopţii erau orbitoare şi asurzitoare, neliniştea şi suferinţele mele, în ciuda faptului că eram atît de tînăr, sporeau în interminabilele sfîrşituri de săptămînă petrecute în deplină singurătate în internatul din Ploieşti . Cluj-Napoca era un oraş cu o universitate splendidă. Dar, la fel ca atunci cînd am sosit, eram singurul vorbitor de limbă spaniolă, şi deşi, cîteva săptămîni mai tîrziu au venit alţi latinoamericani, aceştia erau doar în trecere, rămînînd cîteva luni pentru a face cursul Pregătitor şi erau trimişi imediat în alte oraşe. Îmi aduc aminte că într-o seară, fiind în camera mea, am auzit voci vorbind în limba mea maternă şi am coborît grăbit pentru a-i cunoaşte pe nou-veniţi – era vorba de o fată din Panama, care, printre lucrurile sale avea în mînă o carte ce mi-a atras atenţia, şi pe care am întrebat-o despre ce era cartea şi dacă mi-o putea împrumuta să citesc ceva în spaniolă, şi mi-a spus că era un roman horror, de groază. Bine, m-am gîndit eu, mai rău decît ce am trăit aici nu putea să fie. Am început să o citesc, şi m-a captivat rapid – nu exagerez cînd spun că după ce am citit această carte nu am putut dormi mai multe săptămîni şi nu puteam merge singur la baie noaptea – a fost groaznic să citesc Exorcistul în contextul respectiv; poate că azi nu înseamnă mare lucru, dar în 1974, a fost de groază. După cum în Ploieşti unul dintre cei mai buni prieteni ai mei fusese un eritreean, Mulugheta, care susţinea că era evreu descendent direct al regelui Solomon şi al reginei din Saba, în Cluj-Napoca, cel mai bun prieten al meu era un islandez, Gudmundr, un om pîinea lui Dumnezeu, un adevărat viking, însă mai paşnic decît ursul cînd hibernează. Mediul universitar era foarte rigid şi strict; de exemplu, eu, care pe atunci eram înscris la biologie, îmi dădeam seama de regimul aproape militar al unor profesori, precum cel de matematică, un bătrînel cu care nu puteam vorbi niciodată, iar sala era un fel de amfiteatru sau de agora grecească acoperită, studenţii intrau pe o uşă principală şi profesorul pe o uşă mai mică din apropierea catedrei, dacă aveam vreo întrebare sau nelămuriri cu privire la curs sau conţinuturi (şi bineînţeles că eu aveam de toate) puteam vorbi doar cu asistentul său, un profesor mai puţin în vîrstă, care se ocupa de noi nu cu mult interes. Colegii mei studenţi erau majoritatea români (de fapt, nu îmi amintesc de nici un străin), în special femei cu nume de familie maghiare sau germane şi cîteva româneşti. În realitate, eu eram specie rară, foarte tînăr şi foarte puţin interesant, şi pe deasupra şi cu idei comuniste şi revoluţionare, care puţin le interesau pe colegele mele studente. Într-o zi le-am propus să mă invite la întîlnirile lor de partid şi m-au întrebat de ce doream să particip, iar eu le-am răspuns că voiam să aflu despre discuţiile marxist-leniniste, despre comunism şi revoluţie, şi ele au rîs de mine şi mi-au spus că de fapt era vorba despre întruniri de control şi disciplină. Tot la Cluj-Napoca am avut ocazia să merg la un miting de-al lui Nicolae Ceauşescu – pot spune că am fost la vreo trei metri distanţă de el – a fost o experienţă unică. Cum am ajuns, aproape imediat, cîteva persoane dintre forţele de ordine au înconjurat un mic grup de oameni, mai ales copii de la o şcoală care au fost aduşi ca public, şi eu am încercat să ies din grup, dar nu m-au lăsat – într-o parte a platformei puseseră nişte difuzoare rudimentare şi imediat se auzi de la distanţă scandîndu-se o lozincă ce spunea aşa: „Ceauşescu, PCR, Ceauşescu, PCR, Ceauşescu, PCR, Ceauşescu, PCR”. Entuziasmat, mi-am imaginat cum merg în intersecţia străzii Traian printre sute de muncitori, şi mă gîndeam că acum urma să înceapă un adevărat miting comunist, cînd, cu un pic mai puţină naivitate şi mai multă atenţie, mi-am dat seama că aceste ovaţii la adresa lui Ceauşescu erau nişte înregistrări pe care le puseseră la difuzoare. Sosi liderul, vorbi cîteva minute, persoanele ca nişte zombi îl văzură, îl ascultară şi apoi plecarăm. Am avut impresia că participasem la o formalitate birocratică, într-atît mă decepţionă propria-mi naivitate. Cum am spus deja, interacţiunea mea cu studenţi români a fost foarte mică. La Ploieşti am interacţionat mult cu cetăţeni cubanezi, într-atît încît am împrumutat accentul lor – o dată, o prietenă româncă, ce mă auzi vorbind cu unul dintre ei (era vorba de un prieten mulatru), mă întrebă cîte limbi vorbesc, şi eu i-am răspuns că vorbesc engleză, spaniolă şi română, iar ea, neîncrezătoare, mi-a spus că nu e adevărat, cu acel negru vorbeam altă limbă, iar eu i-am explicat că nu, era spaniolă cu accent cubanez. Marcelino Perelló insista de fiecare dată cînd putea să îi cunosc pe români, să petrec mai mult timp cu studenţi români. Acum mă gîndesc că nu am avut cele mai prielnice condiţii să fac aceasta.

C. V.: După perioada studiilor în România, v-aţi intors în Mexic. Cînd aţi început să activaţi în mediul universitar şi cum s-a desfăşurat cariera dumneavoastră?

M. A. J. G.: Stătusem aproape trei ani în România, în Ploieşti, Cluj-Napoca şi Bucureşti, din 1973 pînă în 1975, şi m-am întors în Mexic mult mai devreme, din motive de sănătate în special, cu toate că trebuie să spun că asistenţa medicală a fost întotdeauna excelentă. Viaţa era liniştită, cu o atmosferă de siguranţă şi încredere, instituţiile funcţionau, era un climat cultural intens. Din nefericire, nu am ţinut legătura cu niciunul dintre colegii mei studenţi, nici români, nici străini. Cu toate acestea, după sosirea mea în Mexic, România deveni mai prezentă în viaţa mea, deoarece, din motive foarte ciudate şi diverse, întîlnirile constante cu români nu lipseau – ca acela care veni să locuiască împreună cu soţia şi copilul, în apartamentul de deasupra celui în care stăteam în capitala Mexicului. Pentru mine a fost o mare surpriză, căci era vorba despre un bărbat matur, care fugise din cauza regimului, în ciuda faptului că fusese un bucătar privilegiat al fiului lui Ceauşescu. Am continuat să mănînc mult timp mîncare românească în Mexic. Datorita vecinului meu Nicu Vaitisi, l-am întîlnit pe cunoscutul jucător român de handbal, Gheorghe Gruia, şi pe cîţiva alţi români care îl vizitau. Exact în acea perioadă, spre sfîrşitul anilor '80, s-au intensificat din nou relaţiile mele cu România. În acei ani s-a întors în Mexic Marcelino Perelló, după ce stătuse ceva vreme în Barcelona – nu am precizat pînă acum că fusese căsătorit cu Stela Brătescu, nepoata Anei Pauker, şi că are o fiică, Aina Perelló, strănepoată a acelei femei, personaj istoric. Marcelino a murit acum un an – Universitatea din Bucureşti îl menţionează ca una dintre persoanele importante care au studiat acolo. Păstrez legătura cu Edgar Morales, un prieten din Partidul Comunist Mexican, care a fost trimis la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu”, şi pe care l-am cunoscut la Bucureşti. Mi-am petrecut ultimele zile în România cu Marcelino, în casa doamnei Daisy şi a domnului Gheorghe Tayde din strada Xenopol în Bucureşti, foarte aproape de centrul oraşului, de universitate, de muzee importante şi de Parcul Cişmigiu, unde mă plimbam des.

C. V.: Ce deosebiri există între mediul universitar mexican şi acela din România din perioada studenţiei dumneavoastră?

M. A. J. G.: M-am întors în Mexic şi voiam să îmi reiau studiile, inclusiv cele liceale, pentru a nu avea probleme administrative, în ciuda faptului că aveam diploma de bacalaureat din România. Am fost admis la Universitatea Naţională Autonomă din Mexic, la biologie, dar, fiindcă mi s-a complicat un pic existenţa, am decis, nu fără oarecare părere de rău, să îmi schimb specializarea la sociologie. Sociologia, la fel ca biologia, m-a interesat mereu din punct de vedere teoretic şi filosofic, actualmente viziunea mea sociologică îndreptîndu-se şi spre literatură. La invitaţia vecinului meu bucătar Nicu Vaitisi, m-am întors pentru prima dată, după treizeci de ani, în România mea dragă, în micul oraş de pe malurile Dunării, Giurgiu. Cum să spun, doream şi nu doream să mă întorc, pentru că nu voiam să îmi influenţeze negativ amintirile, însă simţeam că o parte din sufletul meu locuia în acel colţ de lume. M-a uimit modul atît de extrem şi de brutal în care capitalismul sălbatic îi invadase viaţa, mai ales în puţinul timp petrecut în Bucureşti – să văd un Cazino, o casă de jocuri de noroc şi pariuri alături de Universitatea din Bucureşti a fost ceva de neconceput. Cartea, floarea şi pîinea de la subraţ fuseseră înlocuite de telefonul mobil şi de mersul rapid, aparent indiferent. Străzi ticsite de autoturisme, McDonald's şi un nesfîrşit şir de firme de magazine. Cu toate acestea, Giurgiu , Dunărea şi mîncarea prietenului meu au fost o oază în această Românie stranie. Venind vorba, casa lui Nicu se învecina cu cea a unor rromi (cartierul în care locuia era majoritar de rromi), ceea ce îmi însenina zilele, chiar dacă nopţile era mai greu să dorm, din cauză că aceşti nomazi hoinari, zgomotoşi nocturni, provocau nelinişte subconştientului meu (care, după cum ştim, nu are nici timp, nici spaţiu), retrăind acele triste nopţi petrecute la Ploieşti pe cînd aveam 16 ani. Nostalgia mă însoţea – am putut constata că în obiceiurile mele, în modul de a vorbi şi a mă exprima, oamenii, românii mă percepeau ca fiind de-al lor. M-am plimbat singur prin Bucureşti vreo două zile şi nu m-am simţit străin, vorbeam, discutam cu oamenii şi, deşi îşi dădeau seama de accent sau greşelile de exprimare, unii credeau că eram român, doar că fusesem plecat în străinătate mai mult timp. Atunci, în 2006, am fost la Cluj-Napoca , dar nu am stat acolo, doar l-am însoţit pe Radu, fiul lui Nicu, care era în trecere pe acolo.

C.V.: Aţi mai revenit în România după studenţia dumneavoastră de la Cluj? Aţi reuşit să lansaţi proiecte de cercetare în parteneriat cu universitari români sau distanţa dintre Mexic şi România e un obstacol prea puternic în calea acestor colaborări?

M. A. J. G.: În 2012, la o serie de prelegeri despre imaginar la Facultatea de Filosofie şi Litere de la UNAM (n. r. – Universitatea Naţională Autonomă din Mexic) din Ciudad de México, l-am cunoscut pe profesorul Ionel Buse de la Universitatea din Craiova şi ne-am împrietenit imediat – domnia sa m-a invitat anul următor în septembrie la Craiova pentru a ţine o serie de prelegeri despre mit şi imaginar în contextul lucrărilor Centrului de Studii asupra Imaginarului şi Raţionalităţii „Mircea Eliade” – profesorul Buse este un expert în domeniu. La Universitatea din Craiova am luat parte şi am ţinut un curs studenţilor domniei sale în româna mea deficitară şi cu ajutorul unui interpret. La această vizită, Ionel m-a pus în legătură cu un prieten de-al său care locuieşte în Cluj-Napoca, şi astfel m-am întors în acel frumos oraş pentru două zile, mulţumită ospitalităţii profesorului Ştefan Melancu, al cărui capitol intitulat La unificación europea y la cuestión educativa en Rumanía. De Bolonia al tratado de Lisboa l-am publicat în Mexic, într-o carte cu subiecte pentru studii universitare, coordonată de doamna profesor Ana María Valle şi de mine. De asemenea, colega mea Ana María Valle a publicat într-o carte editată de ea un text de-al lui Ionel Buse, intitulat Drácula. Historia de un mito político (n. r. – Dracula. Istoria unui mit politic). Trebuie spus că noi, Ana María şi eu, am publicat patru articole în limba franceză în revista franco-română „Symbolon”, pe care o coordonează Ionel Buse, toate acestea în ultimii cinci ani. Tot astfel, Geo Constantinescu, profesor de limbi şi literaturi hispanice la Universitatea din Craiova , a scris prefaţa unei cărţi de-a Anei María Valle, despre Nezahualcoyotl – mit şi poiesis în cultura náhuatl.

Acum cîteva luni, a fost aici în Mexic Mircea Cărtărescu, pentru prezentarea cărţii sale Solenoid – am avut oportunitatea de a sta de vorbă cîteva minute cu domnia sa, şi desigur că am salutat cîteva personalităţi de la ambasada României, care, bineînţeles fiind diplomate, mi-au spus că modul meu de exprimare în limba română este foarte elocvent. Recent, cu mai puţin de o lună în urmă, am luat parte la o întîlnire universitară în Bogota, Columbia, şi aşa cum mi se întîmplă deobicei, incidental, l-am cunoscut pe Miguel Ángel Gómez, profesor columbian care a ajuns la Cluj-Napoca la trei ani după plecarea mea de acolo, şi imediat ne-am dat seama amîndoi de românismul nostru profund – ne lipseau doar sarmalele, mămăliga cu brînză şi smîntînă şi nişte ţuică pentru a sărbători întîlnirea noastră în Bogota. În urma întîlnirii cu el a luat naştere, cu entuziasm, un ansamblu de bune intenţii şi deziderate de a stabili legături cu lumea academică, universitară şi culturală din România, motiv pentru care l-am contactat pe profesorul Ciprian Vălcan, însufleţit de dorinţa de a realiza proiecte de schimb (inter)cultural. Pentru mine în Mexic, şi sînt sigur că pentru Miguel Ángel Gómez în Columbia , nu există nici un obstacol în a colabora cu colegi din România – rămînem marcaţi de toate contradicţiile implicite anilor petrecuţi acolo. În special eu, care eram un adolescent mexican, am absorbit cu încrîncenare, cu durere şi plăcere, forţa şi puterea unei culturi, ale unor experienţe, ale unui stil de viaţă, mîncare şi băutură, ale unei clime, ale unei ţări şi ale unui popor care vibrează în mod ascendent în interiorul meu precum muzica şi vocea Mariei Tănase cîntînd Ciuleandra.

Traducere din limba spaniolă de

Ana-Maria Clep