logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PROZĂ

 

Ion Nicolae Anghel

prozator, Timişoara

 

 

 

Boema reală şi Boema din minte. Timpul fictiv*

 

„Scrii CARTEA BOEMEI, aşa obosit de-ntâmplări şi burduşit de personaje, cum eşti. N-ai ştiut la ce te înhami; acum ştii. Mai ales că nu te-a dăruit Dumnezeu cu talent, ca să convingi cu talentul. Te-a dăruit cu răbdare. Aştepţi povestea să se închege după o logică numai a ei şi aştepţi personajele să se scrie ele pe ele şi să se aşeze în pagină. Tu doar ce împingi peniţa pe foaie. Nu faci cine ştie ce lucru.

Excavezi universul Boemei şi trăieşti biografii şi destine şi te laşi consumat până la ultima picătură de energie şi te prăbuşeşti, odată cu ele, în romanul Boemei. Te-nzideşti sau te-ngropi în „sarcofagul” care-i CARTEA BOEMEI, pentru că nu crezi să mai rămână viaţă în tine şi după.

Încerci să limpezeşti lumea Boemei, cât îţi stă în puteri, să-i numeşti palierele şi liniile de forţă. Protagoniştii. Speranţele şi himerele…

 

Ştii că ce-i ispiteşte pe mulţi e Boema din minte, ce transcende timp şi istorie.

Boema reală, boema omologabilă, există câtă vreme existăm toţi, ca participanţi la ritualul vieţii boeme. Pe urmă dispărem; însă ceva se păstrează. Un cumul de „esenţe imuabile”, cum le numea Sartre în „Carnete dintr-un război anapoda”, care un timp ne-au luminat şi pe noi, iar acum ne prelungesc în havuzul memoriei.

Noi dispărem, însă nu dispărem cu totul. O parte din imaginile şi întâmplările fictive cu care ne-ntreţin protagoniştii Boemei şi ambianţa şi temperatura comunicării empatice cu ceilalţi, replicile scânteietoare ori vorbele de duh rămân engravate în ţesătura neuronală a fiinţelor noastre. La fel, personajele şi psihologiile, visul vieţii neîngrădite şi duhul înveşnicirii continue şi sentimentul inefabil al nemuririi, ce se transmit de la maeştri la-ncepători, trec dincolo. Fac joncţiunea şi-alcătuiesc liantul dintre Boema reală şi Boema imaginară şi, măcar parţial, salvează de la uitare şi de la moarte. E ca o propunere de imortalitate sau ca o soluţie provizorie de a te sustrage neantului. De a vedea fie şi numai o părticică din tine proiectată pe ecranul posterităţii.

Fizic, noi dispărem, totuşi continuăm ca existenţe fictive în imaginarul Boemei, iar Boema continuă să ne difuzeze amintirea mai departe.

Ne trecem viaţa în timpul cotidian şi-acoperim întreg ecartul — de la forfota păstoasă şi fojgăitoare petrecută-n demisolul Boemei şi până la chipul străluminat şi mirat al maeştrilor. De la boema bazală la boema de gală, câtă e. Pe urmă ne absoarbe timpul fictiv, în care ne-aşternem ca nişte ficţiuni. Firesc şi-ntr-o fulguire uşoară! De parcă ne-am muta dintr-o aşezare în altă aşezare a Firii şi dintr-un tărâm de poveste în alt tărâm de poveste. Şi asta nu pentru că autorul s-ar omorî după idei şi subtilităţi ale minţii. Ori după formulări memorabile. Nu. Facem însă parte din peisaj şi poveste şi boema perpetuează peisajul şi povestea Boemei. Reduplică Boema. Starea aceasta de spirit, care o să existe cât o să existe şi omul.

Ne cuprinde înfiorarea, când îi călcăm teritoriul şi receptăm până şi vibraţiile aerului, ce ne fac să ne simţim altminteri decât altundeva.

Suntem noi şi parcă nu mai suntem noi. Suntem aici, în arealul desfăşurărilor epice, dar în acelaşi timp ne prelungim şi-n personaje, care fac translaţia în timpul fictiv. Şi fiecare translatează o câtime din fiecare şi devenim părtaşi la nemurire şi noi…

Încerci să fii mai clar şi eviţi să te pierzi în fineţuri şi speculaţii, dacă n-ai făcut deja gafa! Ştii că „teoreza” nu se mănâncă pe pită şi nu te înnebuneşti să gândeşti Boema-n concepte. Ajunge câte ai spus. N-au decât să-şi chinuie creierii alţii cu Boema fictivă, cu Boema din minte sau Boema imaginară. Pe tine te fascinează „furnicarul”, „Boema bazală” şi mai puţin „Boema de gală”. E ce ţine prim-planul în carte. Ai scris şi scrii despre ea, iar şi iar.

 

Te-ai străduit să re-scrii arhe–istoria boemei locale, câtă mai pulsează-n memorie şi câtă ai putut să aşterni pe hârtie. Şi-ai dat o suită de flash-uri cu întâmplări şi personaje, reale şi fictive, cum reală şi fictivă-i însăşi Boema.

Sunt secvenţe la care ai luat parte ori ai doar sentimentul că ai luat parte. Şi refaci „albumul” cu frecventatorii cu ştaif ai localului, cu „prezenţele duminicale” ce-i asigurau faima şi-o făceau mai atrăgătoare ca un magnet, însă refaci şi „bestiarul” cu mirmidonii Boemei, pe care istoria îndeobşte îi uită. Nu-i uiţi şi e ce te pasionează mai mult. Boema bazală, demisolul Boemei.

E ca o magmă fierbinte, ce face bulboane. Vocea colectivă răzbate din subterană ici–colo şi se-mpieliţează-n micimanii zeloşi şi tenace, care rîvnesc succesul şi râvnesc să rămână. Sunt numeroşi şi sunt de toate nuanţele: poeţi şi prozatori începători sau numai chibiţi, jurnalişti avizi de izbânzi literare şi contabili mediocri îndrăgostiţi de condei, elevi şi studenţi seduşi de poezie ori seduşi de prezenţa maeştrilor, recruţi ai poeziei lângă veterani ai mişcării cenacliere din urbe, indivizi conformişti şi nonconformişti, dornici şi unii şi alţii să iasă-n evidenţă cumva, veleitari care se-ntrec să ia cu asalt revistele şi editurile, pixologi autorizaţi şi puzderie de grafomani, sfoiegiţi la creiere, zaharisiţi…

O mulţime de psihologii încâlcite şi-o mulţime de indivizi voluntari, obsedaţi să-şi adjudece titlul de scriitor, de pictor, de sculptor, de orice.

Cei mai mulţi au ratat scrierea cărţilor ori nu i-a atins niciodată aripa harului şi poezia nescrisă atârnă în ei şi-acum se decompensează-n spaţiul Boemei. Şi-nţelegi că nu dorul de eternitate îi seacă la lingurică, ci foamea după notorietate şi recompensă lumească. Motivaţia pragmatică şi jindul comun după un mic renume.

Încerci o tăietură rapidă în lumea locatarilor de la demisol şi chiar de la infirmeria Boemei, toţi neasimilaţii şi respinşii, şi toţi răniţii, care-şi ling rănile, dar nu fac pasu-napoi. Îşi imaginează planuri de reuşită după alte planuri de reuşită…

Stau aşa, lipiţi scaun lângă scaun şi unul mai antitalent şi mai pârlit decât vecinul de masă şi se gândesc la ziua de mâine. Când se visează publicaţi la foaie şi, nu peste mult timp, în volum. Atunci o să-şi schimbe şi slujba, le trece prin cap, şi speră să se lipească de o revistă. Nici la ziarul local n-ar zice nu. Sau îndrumători culturali la Sindicate, la Casa de cultură ori la Cenaclul pensionarilor. Oriunde, numai să se vadă scăpaţi de producţie! N-ar mai fi nevoiţi să se scoale la cinci dimineaţa, sau la şase, ca s-ajungă la şapte la serviciu şi să semneze condica de prezenţă. După aceea să tragă opt ore la şaibă, iar la plecare să iasă pe porţile întreprinderii chiauni şi sleiţi de puteri. Dar dacă o să izbutească să publice, o să aibă altă viaţă şi altă prestanţă, îşi spun. Prestigiul creatorilor, pe care-i invidiază lumea…

Este eşalonul al doilea şi eşalonul ăsta dă personajul colectiv şi vocea colectivă a Boemei. Apoi din vocea colectivă se desprind alte voci şi- alte personaje cresc din trunchiul comun şi dau buzna în pagină şi colonizează romanul. Muşcă din ficţiune şi născocesc, la rândul lor, noi întâmplări şi noi personaje (Abdullah şi Cerasela înainte de toţi şi de toate) şi textul se generează pe sine, cum se generează textul.

 

I-ai introdus în carte şi-ai rescris tipologiile Boemei şi-acum au devenit vocali şi pun presiune pe tine, să-i păstrezi în poveste.Te-asediază mental. Nici nu-ţi mai imaginezi Boema fără ei şi Boema reală şi Boema din minte fuzionează şi se nutresc una din alta şi-alimentează ispita vieţii boeme.

Aşa a fost totdeauna şi aşa o să fie mereu şi locul acesta himeric o să-ţi buiască în minte, cum buieşte viaţa în personaje. Şi Boema o să existe chiar şi când noi n-o să mai fim, pentru că o să existe maeştri care să le vorbească şi oastea de strânsură sau edecarii de pe la mese o să-i urmeze docili şi-o să tracteze «Boema» din real în imaginar şi lumina imaginarului o s-aureoleze Boema.

O să rămână aceiaşi şi peste câteva decenii sau peste câteva veacuri şi tot ahtiaţi să-nşface eternitatea o să fie ori o să dorească să vâneze, măcar, libertatea. Sau să se-aleagă cu puţină osânză.

E cum o să-i descoperim prinşi în „chenarul” Boemei de fiecare dată şi lumea o să-i perceapă aceiaşi, egali ei cu ei înşişi şi fireşti şi meniţi să stea pe redute. Şi imaginea lor o să crească în ani şi-o să întregească patrimoniul celor cu adevărat necesari să completeze ansamblul.

Noi generaţii de scriitori şi artişti plastici, de arhitecţi şi de muzicieni, de actori şi de avocaţi sau de medici, de profesionişti şi de amatori vor trece pe la „Boema” şi viaţa Boemei va continua cum a fost şi nu se va sfârşi niciodată. Ei vor fi în tablou şi-o să se-nghesuie-n amfiteatrul de la „Boema” lui Seby Duma şi-o să-i aibă ca modele şi „vârfuri de lance” pe-Antoniade şi pe Tohăneanu, pe Mitropolit şi pe Vanea Evseev, pe messer Schiavino şi pe redactor şi, după aceea, o să-i aibă şi pe alţii, pe Eugen Dorcescu – poetul şi pe Ilie Gyurcsik – hermeneutul, şi-o să stea cu gâturile alea de bâtlani însetaţi întinse după adevăr, iar cititorul o să conserve-n memorie doar gâturile de bâtlani însetaţi şi doar gâturile întinse.

 

 

* fragment din romanul Cartea Boemei, în curs de definitivare.