POEZIE
Mihaela Oancea
poetă, Bucureşti
linişte udă
cu glas răguşit, bătrânul cu halat de poplin
murmură ceva despre soarele stins
în flacăra unei lămpi.
în liniştea udă,
prin lanurile de ovăz, un iepure gălbui
taie întunericul în felii.
terapie
de la o vreme
devenim fluizi şi, cât ai clipi,
lunecăm prin sute de tuburi albe, de orgă –
la finele reprezentaţiei,
un terapeut meloman
veghează cu grijă
cristalizarea sunetelor
în forme hexagonale desăvârşite.
restul e libertate
nopţi de catran, panici mărunte
strigate în toate limbile pământului,
pereţi care sapă adânc
în carne -
spre zori, linişte spartă
de foşnete albe.
frică
la ora satanică, tresari,
frământat ca şi cum ai juca poker
cu un criminal în serie –
Emily Rose încă n-a fost
exorcizată;
deprinderi
vântul trage de ciuf
bufniţele adăpostite
prin fânarele de pe uliţe;
noaptea se învaţă tăcerea,
tăcerea dintâi,
prelarvară.
în nopţile lui de catran
se-abandonează cu fervoare
unui simulacru;
chinuit de dorinţa de a distruge
tot ce nu i-a putut aparţine,
ani la rând
scoate la iveală, cu voluptate,
nămolul, patimile anchilozate
ale omenescului;
lipsit de antidot,
femeia din casă-l găseşte înecat
în propriul venin.
rod
din când în când,
salcia din faţa casei se visează femeie;
femeia, priveşte-ndelung pe fereastră
şi-ntr-o zi se închipuie salcie;
salcia-şi aruncă vlăstarii,
femeia -
prinde rod.
în serile cu ochi de lavandă
prin geamul braseriei
ne privim parcă pierduţi
într-un sens giratoriu
toate vorbele din ochii noştri
se-ascund în flacăra
unui băţ de chibrit
în ploaie – o lopată ruginită
tăcerile
au siluete prelungi
ce-şi plâng sec neputinţa
sunt pline de spaime şi renunţări
imperfecte
cu doruri desperecheate
ruginind în inimi
ce nu îndrăznesc
să-şi urle niciodată
patimile