LECTURI PARALELE

Gheorghe Schwartz
prozator, Arad

Apocalipsa după Eugen *

Prozatorul Eugen Uricaru, după ce a publicat pentalogia Supunerea (2006), Cât ar cântări un înger (2008), Plan de rezervă (2011), Beniamin (2014) şi Permafrost (2017), ne surprinde cu o carte de poeme, Despre ce vorbim? (Mai puţini cititori ştiu că Uricaru a scris încă înainte de debutul editorial poezii.) Am amintit cele cinci romane pentru că Ioan Holban, în „cuvântul (său) însoţitor” spune că „ Despre ce vorbim ne arată, odată mai mult, cum poezia poate să fie, uneori, o anticameră a prozei”, făcându-ne să ne amintim în poemele cărţii de „sugestii, simboluri, semne ale lu­mii, istoriei, întâmplărilor şi personajelor” din romanele amintite. Aş completa: nu doar anticameră, ci orice altă încăpere din acelaşi edificiu locuit de Uricaru, trăit de Uricaru, văzut de Uricaru. Un autor cu o operă oricât de diversă nu poate fi decât unul şi acelaşi, indiferent ce gen abordează, chiar dacă la unii s-au petrecut şi modificări radicale în biografia lor literară. Nu este cazul la Eugen Uricaru. Încă de la debutul în volum – Despre purpură (1974) – el şi-a creat un teritoriu al său, acolo trăieşte, acolo scrie şi de acolo priveşte lumea. Chiar dacă a colindat pământul în lung şi în lat, tot în interiorul tărâmului său aduce întregul de afară, acolo îşi aminteşte, acolo îl prelucrează. (Aceasta este şi noutatea: poeziile din tinereţe n-au venit încă din edificiul care abia a urmat.)

Universul lui Eugen Uricaru este bântuit, face parte dintr-o lume venită parcă din tumultul picturii lui Bruegel şi din vâltoarea tragică a lui Bosch. N-ai cum să vizualizezi altfel destinul unor personaje mereu sub vremi. Şi, da, aşa se întâmplă şi cu poemele din recenta carte: un discurs colocvial, o adresare firească despre nişte lucruri de obicei îngrozitoare. Mereu este de faţă şi Celălalt, uneori vizibil, uneori travestit, întotdeauna în poziţia felinei stând la pândă, niciodată tu neavând de unde afla când va ataca.

De multe ori ai chiar impresia că, deşi nenumit, cumplitul Neculai Crăciun din cărţile enumerate este adevăratul personaj. „Dacă îl chemi/ Diavolul răspunde la telefon,/ Are o voce joasă, seamănă/ Cu aceea a unei femei interesate,/ Dar nu e,/ Te face să spui tot/ Nu pentru că el n-ar şti,/ El ştie tot, de aceea e/ Cine e./ Dar are o mare plăcere să/ Te audă spunând ceva/ Ce el ştie deja./ Ca să dai de el/ Ajunge să formezi un număr/ La întâmplare,/ Va fi acolo deoarece/ Ştie că îl vei chema./ E ca apa în care un copil se îneacă.” Sigur e vorba despre priceputul securist în celebrele „activităţi specifice”, dar, în primul rând, e vorba despre ce-l ce se află de cealaltă parte a firului, cel ce formează numărul, „ca să dai de el, ajunge să formezi un număr la întâmplare”…

Teroarea din romane este şi teroarea din poeme: o teroare trăită în mod firesc, devenită rutină, făcând parte din obişnuinţă, din viaţa de zi cu zi. O alternativă există: „Când iepurele stă ghemuit,/ Cu botul umed şi pălit de frică,/ Ascuns în brazdă, ori în tufiş -/ Nu-l poţi împuşca!/ Nu nimereşti nici fazanul/ Decât dacă zboară, pocnind/ Din penele sale, lungi, colorate./ Dacă stă tupilat, în hăţiş, nu./ Până şi vulpea, dacă nu fuge,/ are viaţă lungă, cu tot cu smocul ei/ Alb, din vârful cozii./ Ai putea crede că nemişcarea/ Este cea care ţine lumea asta, vie./ Asta e părerea mea -/ Zise prietenul nostru,/ Vânătorul – un mare iubitor/ De poveşti./ Are salonul tapetat cu piei/ Şi îşi atârnă puşca/ În coarnele unui trofeu naţional./ E un amator de vânat mare/. Vânatul mare nu are scăpare.”

Şi mai există şi o altă alternativă, o alternativă extrem de actuală, aşa cum actuale sunt toate alternativele. „Casa noastră: Casa noastră stă să se dărâme/ Au luat tot, podelele/ Grinzii, căpriorii. Chiar şi uşa de la intrare./ Poate eram la masă, poate nici nu eram./ Oricum, mintea ne era în altă parte./ Atât de departe încât unora/ Le-a fost ruşine să recunoască/ simplul fapt să aveau şi ei o casă./ Nu erau beţi. Poate le era foame şi/ Credeau că unora li se va face milă de ei./ S-a dovedit că se poate trăi binişor/ Din mila altora.”

Da, mai există multe alternative pentru mulţimea ce foşgăie prin teritoriul lui Uricaru, Bruegel şi Bosch. Există multe posibilităţi, dar, până la urmă, sfârşitul este acelaşi. Un sfârşit fără de sfârşit, un sfârşit fără epilog – „Extratereştrii: Extratereştrii mişună printre noi,/ Au o privire înţelept – inocentă./ Ştiu tot ce se întâmplă cu adevărat, însă/ Nu au nici un amestec./ Stau lipiţi de borcanul cu miere/ Au nevoie de energie, ca păianjenii,/ Iar ei apără mierea de păianjeni./ Cel puţin, aşa spun, dacă îi întrebi/ Ce naiba fac. Dacă nu-i întrebi/ Tac şi îşi văd de mierea lor./ N-au diabet. Nu sunt stresaţi/ N-au griji şi au mintea foarte/ Limpede, pentru că ştiu ce vor./ Pământenii sunt hăbăuci./ Îşi asumă şi cred/ În câte o culoare, fără motiv./ Extratereştrii au privirea incoloră./ De aceea pare că e albastră, sau de orice altă/ culoare. Cum spuneam/ Sunt duşmanii de moarte ai păianjenilor./ Păianjenii sunt ca oamenii./ De aici, de pe pământ.”

Poemele lui Eugen Uricaru ne povestesc despre numeroasele cărări pline de lume, toate parcurse firesc, preocupat, cu încăpăţânare. Şi toate ducând spre acelaşi sfârşit. Care este şi care parcă a mai fost. Mereu. Când povesteşte, de pildă, despre frică, Uricaru ne zice: „Nu are gust/ Nu se vede şi nici nu poţi/ Să o atingi./ Nu e deloc consistentă nici măcar/ Cât fumul ori respiraţia/ Când e ger./ Doar miroase. Miroase îngrozitor,/ Dulceag şi greţos. De parcă am fi/ Murit cu toţii, dintr-o dată./ De multă vreme”.

Privit dinspre tărâmul lui Uricaru, Bruegel, Bosch, inodor, incolor, inconsistent, drumul se pierde în zare. Unde nu mai este nimic. Eugen Uricaru, asemenea oricărui scriitor mare, ne oferă o singură carte – fie în proză, fie în poezie –, o carte asemenea unui diamant atent şlefuit, strălucind prin fiecare faţetă/variantă. Iar cartea aceea, sclipitoare, este ceea ce se vede extrem de limpede din interiorul edificiului său. Pentru cei ce găsesc uşa de intrare.

Despre ce vorbim?

* Eugen Uricaru, Despre ce vorbim?, Poeme, Cuvânt însoţitor de Ioan Holban, Editura Junimea, Colecţia Atrium, Iaşi , 2018.