LECTURI PARALELE

Felix Nicolau

critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Cum se poate rezista fără să fii foarte rezistent*

Poet decis, Costel Suditu face ceea ce promite în titlu: Poeme carnivore, are nerv – mai cu seamă erotic –, şi o bună tehnică. Loreline, Carmeline şi Valentine menţin ritmul alert, fără însă să solicite inovaţii în discurs şi viziune. Vestea bună este că Suditu e un scriitor complex, capabil să compună în mai multe registre.

Moştenirea baladescă e vizibilă: „sunt sigur că voi avea duşmani mari şi frumoşi/ în armuri de sticlă transparentă”. La aceasta se adaugă o teatralitate a la Emil Botta, dar desfăşurată doar la interior: „aş fi vrut să fiu conştient însă de nevrotica mea/ consideraţie pentru toate problemele simple” (LORELINE – nicio posibilă aşteptare).

Poetul are însă şi capacitatea exprimărilor inteligente, paradoxale, scrisul său fiind constant „deturnat” de joc, de şugubenie: „era unul dintre momentele/ în care eram încrezător fără să inspir siguranţă”. (încrezător fără să inspir siguranţă). Cel mai adesea, textele lui sunt o pastă; fluenţa şi atmosfera constituie intenţia principală. Aşa este generată emoţia surdinizată. Şuvoiul discursiv este scurtcircuitat, strategic, de câte o formulare tribunardă, teribilist-amuzantă: „atât de frumoasă erai Loreline pe când eu/ doar bănuiam asta cu spectaculoasa mea filosofie” (frumosul din urât şi invers). Valenţa ironică a frumoasei fără corp este evidentă.

Multe procedee aparţin abordării literaturizante, un fel de tardomodernism, însă sunt complet restructurate. Atingerile comice şi ironice fac ca orice urmă de patetism şi naivitate şaizeciste să se volatilizeze. Dar nici parodia şaptezecistă, cum nici alambicatele scenarii optzeciste nu prind rădăcină aici: „o mare încăpere goală ca un ecou ca o durere nerevendicată/ concret de niciun organ/ deasupra susţinea tavanul cu toate braţele sale/ un bătrân candelabru ştirb cu multă ceară în urechi/ şi urdori”.

Dincolo de tehnică şi atmosferă, marile reuşite ale poetului sunt unele versuri de profunzime şi fineţe: „cu ochii în lacrimi din dorinţa de a zîmbi”, „în interiorul meu abrupt aburau tot felul de lucruri” (solzul de aur).

Privitor la imaginaţie, ea este de un suprarealism moderat şi refractar la orice viziuni naturaliste. Nefirescul niciodată nu va fi împins dincolo de limita decenţei: „cumva mi se îndesaseră umerii în călcâie ajunsesem/ să nu mai pot respira fără să mi te aduc aminte/ mă enervam la culme fiindcă în mine/ se trezise ochiul adormit al iubirii/ şi-mi tot reproşa adormirea/ mă străbăteau magnifici fiori şi parcă nu era de ajuns” (raţiune şi dezmăţ).

Reţeta se schimbă aproape abrupt odată cu ciclul Carmelina. Pulpele „crescute în blugi” descătuşează o poezie erotică de cea mai bună calitate. Deloc infernală, comedia blugilor bine împănaţi recurge la viziuni spectaculoase, comparaţii statuare şi metafore pios-perverse: „urcau norii în şir indian (îndelung şi cuminte/ ca mierea în zi de mai) mă frecam de pulpa ta/ cu ochiul stâng până când blugii deveneau casă/ cu doi gânditori la o masă o veioză într-un colţ/ un dulap cu multe cântece la nord o gură în sud/ un ochi la vest în est era icoana din ochii mei/ atât de uzaţi aşa de umezi” (te priveam ca prin vis).

Ar putea exista comentarii legat de nivelul de sinceritate al acestei poezii, de autenticitatea ei (în acepţie douămiistă), de dâra existenţială lăsată de ea (în termeni textualişti). Nu aşa ceva îşi propune autorul. El se confesează fictiv, suficient cât să îi folosească la înscenarea unor pseudo-mini-balade urbane. Baladescul artificial al sibienilor este minat de luciditatea de tip optzecist, dar niciodată uscat de preţiozităţi culturaliceşti. Mai curând, o nouă sensibilitate mereu grijulie să nu cadă în patetism.

Ceea ce salvează această artă de superficialităţile donjuaniste ale producţiilor unui Adrian Suciu, de pildă, este simţul măsurii, radarul care detectează exact orice depăşire a limitelor artistice.

De aici şi capacitatea de a alterna ironia cu fragmente de mare tandreţe şi fineţe infinitezimală: „îţi lăsai umbra undeva să viseze despre/ fluturii de oase din umerii mei care trimiteau/ braţe clandestine să te îmbrăţişeze când eram supărat/ dar altceva exprima credibilitatea ochilor/ decât mi-aş fi dorit” (Totdeauna demonstrai că mă iubeşti).

În nici într-un caz textele nu se bazează pe metaforă, atât de greu de înnoit. De la poezia de notaţie se poate face transferul către poezia de tip refren, aşa cum a procedat mai recent un Dumitru Crudu: „în inima ei să construim o casă în ochii ei/ să construim o casă în ochii ei/ să construim o casă în gura ei/ să construim o casă în urechile ei/ să construim o casă de asemenea în creierii ei/ să ne construim o casă” (Îmi roteam în inimă întrebarea).

Discursivitatea unor texte s-ar putea să nu le pice tocmai bine celor iubitori de atletică poetică. Adesea poetul deapănă în vederea obţinerii mai sus-numitei atmosfere. La fel şi în cazul confesiunilor cu încărcătură simbolică: „ astăzi am chef de iepure ţ i-am spus/ orice-ar fi astăzi am chef de cuvântul alergător/ cel cu foame de vânător cu frica de rostire/ orice-ar fi astăzi am să tac întruna nu voi/ să mai folosesc rigoarea pe conştiinţă/ va sta priponită la soare unde iarba/ creşte arsă iară apa dă din sare” (Astăzi).

Cum arta e condamnată să progreseze – nu poţi relua decât dintr-un alt unghi ceea ce deja au făcut alţii –, poezia lui Costel Suditu rezistă prin umanitatea ei accesibilă atât celor sensibiloşi, cât şi celor mintoşi. Incontestabil, experienţa de viaţă şi flexibilitatea mentală a scriitorului, deloc poluat de ideologii, fac ca poezia lui să fie mai interesantă decât a multor altora bine promovaţi.

* Costel Suditu, Poeme carnivore, Editura Paralela 45, 2016