logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Dana Nicoleta Popescu
poetă, prozatoare, Timişoara

 

 

 

Scrib, iconar, eseist

 

Cele 15 romane care l-au făcut cunoscut pe prozatorul timişorean Paul Eugen Banciu (n. 30.11.1943) descriu lumi construite prin poveste şi parabolă. Eseurile sale, concepute ca reverberaţii ale romanelor, au fost cizelate în mai multe faţete, dând la iveală creaţii ce sunt simultan tabletă, jurnal, scriere memorialistică, pamflet, reportaj artistic, naraţiune anecdotică – întotdeauna incursiune filosofică şi în lumea artei.

Volumele Picătura de cucută (1997), Infinitul rău (2001), Grădina lui Epicur (2003), Exerciţii de exil interior (2006), Omul abstract (2008) şi Kaire. Jurnalul despărţirilor (2018) au o profunzime izvorâtă din interferenţa literaturii cu filosofia, sociologia, psihologia, religia creştină şi cea orientală, istoria artelor, la care se adaugă gândirea analitică şi erudiţia.

De la volum la volum, autorul relevă chipurile personalităţii sale: scriitor şi gazetar, filosof, pasionat bibliofil, căutător permanent de frumos în varii domenii: natură, arte, istorie. „Am crescut între cărţi”, declară el într-un sintetic autoportret, „Şi atunci şi mai târziu m-am format în lumea virtuală a cărţilor şi a muzicii, a artelor şi filosofiei.” (Don Quijote: „Confessiones”, vol. Grădina lui Epicur. Eseuri, serie îngrijită de Lucian Alexiu, Timişoara, Editura Anthropos, 2003, p. 179).

Preocuparea esenţială pentru definirea ca artist plasat la intersecţia culturală a două milenii începe cu tabletele din Picătura de cucută, având ca patron spiritual pe Janus bifrons, personaj implicat într-un dublu joc de măşti: artist şi ins social. Eseistul vieţuieşte şi scrie printre picăturile de cucută, de aici avertismentul său privind prăbuşirile axiologice inerente, degringolada culturii, frustrările adânc resimţite de autenticii creatori.

Autorul îşi mărturiseşte credinţa în frumos, în ideea că nu pot pieri cultura, civilizaţia, inteligenţa, arta. Într-o lume guvernată de „sindromul ciclotimic”, unica soluţie de supravieţuire a omului contemporan, a creatorului de artă în mod deosebit, este solipsismul: „exilul interior este ultimul refugiu” (Starea de exil, vol. Infinitul rău. Eseuri, serie îngrijită de Lucian Alexiu, Timişoara, Editura Anthropos, 2000, p. 67).

Amărăciunea, orgoliul rănit, blazarea dureroasă, falimentul idealurilor nutrite ca artist şi om se adună în autoidentificarea cu recurentul Don Quijote: „Atunci aveam să mă conving că dintre toate personajele ce au marcat istoria omenirii: Hamlet, Don Juan, Faust şi Don Quijote, eu am îmbrăcat prin destin cămaşa ultimului dintre personaje, într-o lume ce stă sub semnul lui Faust.” (Don Quijote: „Confessiones”, vol. Grădina lui Epicur, p. 177-178)

Reiterând tema retragerii soteriologice printr-un „exod spre interior, spre tine...” (Exil interior, vol. Exerciţii de exil interior. Eseuri, Scriptorium, Serie îngrijită de Lucian Alexiu, Timişoara, Editura Anthropos, 2006, p. 161), artistul devoalează autocunoaşterea: „şi descoperi, pe rând, porţi pe care nu le-ai deschis niciodată, ce dau spre tărâmuri mai adânci, unde ar trebui să se afle esenţa fiinţei tale, să o vezi, să o recunoşti, să ţi-o asumi.” (Ibid., p. 161)

Exerciţii de exil interior vorbeşte despre viaţa şi iluziile scriitorului (Umbra scribului), despre creaţie (Absenţa aproapelui) şi despre condiţia umană (Aromele timpului). Trei acte ale unei drame jucate într-un univers al dicotomiilor dureroase, care plasează comunitatea umană pe poziţii adverse. Romanticul, pasionat de carte sau, în variantă contemporană, de film, suportă ofensiva pragmaticului-efemeridă, vizând ascensiunea, locul într-un monden muzeu al figurilor de ceară. Nostalgia după o lume guvernată de coincidentia oppositorum se constituie într-o meditaţie deseori sceptică, uneori însufleţită de un avânt de speranţă. Copleşit de spaţiul strâmt, suprasaturat, alienant al goanei fără ţintă, scriitorul mărturiseşte fecunditatea exilului interior autoimpus, ce obligă la dezghiocarea interiorului întru certitudini. Cea dintâi rămâne creaţia.

Împătimitului de carte, „centurion peste cărţi„ (Sibila din Delphi, vol. Exerciţii de exil interior, p. 69), scribul şi iconarul i se revelează ca figuri exemplare, împărtăşindu-se din creaţia divină. Celebra statuetă a scribului egiptean figurează între acele „simboluri ale unei mitologii ce trebuie să facă legătura între tărâmul efemer al vieţii şi nemurirea timpului” (Ibid., p. 73). Umbra iconarului din Bizanţ se suprapune peste aceea a scribului egiptean, cei doi având în comun anonimatul, sârguinţa, devotamentul faţă de mesajul pictat/ dăltuit, misterul şi coparticiparea la creaţia divină.

Absolventul de filosofie se arată preocupat de construirea unui sistem al lumii de astăzi. Artistul plastic stabileşte filiaţii între Caravaggio şi Zeffirelli, Grünewald şi Patimile lui Christos de Mel Gibson (Expresionism), sesizează legături subtile între cuvânt, culoare, sunet (Limita cercului).

Al cincilea volum de eseuri al lui Paul Eugen Banciu, Omul abstract, poartă pe copertă o reproducere după un tablou al pictorului manierist Arcimboldo: Bibliotecarul, adică personajul alcătuit din cărţi. Dintre tomuri veghează însă o privire melancolică, expresia fiinţei gânditoare ce-a asimilat materia scrisă, infuzând-o apoi cu substanţa propriilor reflecţii. Nu s-ar fi putut găsi o încifrare mai potrivită pentru personalitatea autorului şi pentru mesajul seriei eseistice.

Artistul aflat la confluenţa a două zbuciumate milenii este constrâns să împace în sine nevoia imperioasă de creaţie cu rolul de ins social. Damnarea sa devine evidentă prin aşezarea sa între două universuri: „unul al condiţiilor necesare supravieţuirii în societate”, iar celălalt „universul particular”, „tot mai erodat” (Damnarea, vol. Omul abstract. Eseuri, Timişoara, Editura Anthropos, 2008, p. 128). Pe de altă parte, a apărut însă un tip uman reprezentativ pentru secolul nostru, omul abstract ivit din paradoxul epocii: nevoia de comunicare rapidă, prin intermediul tehnologiilor sofisticate, a dus la depersonalizare, indiferenţă şi solitudine, atribute ale noncomunicării.

Starea de creaţie presupune o trăire extremă. Dacă deja din volumul Infinitul rău exilul interior este privit ca ultim refugiu, Exerciţii de exil interior se construieşte în jurul ideii valenţelor fertile, conţinute în turnul de fildeş. În Omul abstract turnul de fildeş se converteşte în casa-refugiu unde scriitorul se retrage pentru a crea. Scrisul însuşi dobândeşte însemnele exilului interior, dar se relevă ca mijloc pentru a atinge catharsisul, creaţia literară îndeplineşte un rol soteriologic.

Paul Eugen Banciu rescrie mitul biblic din perspectiva creatorului alungat simultan din două false edenuri: lumea imediată şi bolta cerească ale cărei tâlcuri nu se lasă descifrate. Însă inerentul exil interior menit a proteja sensibilitatea mitteleuropeană a scriitorului nu exclude elanul romantic. Dimensiunea romantică a spiritului său se recunoaşte în fervoarea autentică pentru frumos, natură şi artă, în ideea necesarei concilieri a insului contemporan cu terestrul şi cosmicul.

Dincolo de înstrăinare, suferinţă, deziluzii, rămâne dragostea de frumos. Kaire. Jurnalul despărţirilor, cel mai recent volum de eseuri al lui Paul Eugen Banciu, poate fi citit, inversând semnele, ca o pledoarie implicită pentru creaţia trăită ca o bucurie.