logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ZONA S & SF

 

Lucian-Vasile Szabo
istoric literar, Timişoara

 

 

 

Capcanele realului.
Mircea Opriţă la 75 de ani

 

Existenţa unei rubrici care să evidenţieze realizări din aria ficţiunii speculative româneşti se impune prin faptul că genurile fantastic (fantasy), science fiction, crime, political fiction şi tot ce li se subordonează se află într-un moment bun, cu mulţi autori interesanţi şi destule cărţi bine scrise. În prezent, sunt mai multe „valuri” care se manifestă în ficţiunea speculativă românească, din generaţia veche fiind activi Mircea Opriţă, Cornel Secu, Voicu Bugariu sau Alexandru Mironov. Ajunsă la maturitate deplină, generaţia '80 are câteva nume importante: Dănuţ Ungureanu, Dan Doboş, Marian Truţă, Michael Haulică, Silviu Genescu, Rodica Bretin, Lucian Ionică, George Lazăr, Ovidiu Pecican, Sergiu Someşan, Mircea Liviu Goga, Aurel Cărăşel şi alţii câţiva. Există şi o generaţie mai tână, dar deja matură, câteva nume fiind de amintit: Daniel Timariu, Cătălina Fometici, Bogdan Hrib, Lucian-Dragoş Bodan, Liviu Surugiu, Ciprian Baciu, Theodora Matei, Anamaria Ionescu, Alexandru Lamba, Eugen Cadaru sau Florin Purluca. Cu cărţile lor ne vom reîntâlni în numerele următoare ale generoasei reviste „Arca”. Acum ne vom opri însă la cel mai important nume al ficţiunii speculative româneşti actuale: Mircea Opriţă, scriitor care a împlinit recent 75 de ani.

Discret şi eficient

Mircea Opriţă este unul dintre oamenii providenţiali ai ficţiunii speculative româneşti, mai ales ca susţinător al genului science fiction, numit, după o opţiune personală, anticipaţie. Sunt pe deplin înredinţat că Mircea Opriţă este unul dintre cei mai importanţi scriitori de literatură science fiction din România, dar şi unul aflat printre cei mai de seamă, la modul general, fără particula SF. Desfăşoară o activitate laborioasă şi intensă ca prozator, publicând volume noi şi reeditându-şi cu tenacitate scrierile mai vechi. Este activ cu volume de critică literară, îmbinând strălucit domeniul istoriei literare cu critica de întâmpinare şi cu construcţia teoretică amplă. În acelaşi timp, desfăşoară proiecte deosebite ca antologator şi promotor cultural, într-o manieră în care puţini pot ţine pasul. Este un profesionist de cursă lungă, un spirit deschis şi mobilizator, un prieten şi un comentator atent, un caracter solid, aproape neverosimil. Se adaugă o modestie funciară, o ţinută demnă, reperabile în faptul că scriitorul nu ţine să fie neapărat în faţă, în trombe de confeti şi papelitos, în spectacole facile. Îşi urmează munca discret, ceea ce duce la un anumit grad de inadecvare, căci, în mod cert, Mircea Opriţă nu este receptat la adevărata sa valoare. Îi apar volume importante aproape în fiecare an, cu un ritm intens în ultimii cinci, însă ecoul lor ar putea fi mai amplu. Mă refer la Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000, Povestiri de duminică, Ştiinţă şi violoncel. Orizonturi în expansiune şi Călătorie în Capricia. Cu adevărat ultima călătorie a lui Gulliver, Alte cronici de familie, Clubul nemuritorilor, Enciclopedia Anticipaţiei Româneşti (primele două volume). Se observă de la prima vedere că Mircea Opriţă îşi publică volumele la edituri diferite, unele specializate exclusiv în SF şi în genurile conexe, iar altele generaliste, mai ales studiile de teorie şi istorie literară. Diversitatea aceasta reprezintă un lucru esenţial, contribuind nu doar la diseminarea producţiei literare a autorului clujean, ci şi la o afirmare suplimentară a genului, atunci când referinţele sunt valorificate în context literar general.

Arheolog în contemporaneitate

Cronici de familie, volumul de critică publicat în 2008, reprezintă un eveniment de primă mărime în aria genului science-fiction din România, deoarece prezintă situaţia la zi în aria genului. Este un volum pe care chiar autorul şi-l prezintă, cu modestie, pe ultima copertă, astfel: „A fost conceput ca un grupaj de cronici literare şi mai puţin ca un studiu comparativ de probleme semnificative”. De fapt, nici nu avea loc pentru explorări critice de profunzime, cartea fiind o trecere în revistă de autori şi lucrări editoriale din ultimii ani. Sunt 42 de texte vorbind de tot atâtea volume, unii autori fiind cuprinşi aici cu câte două apariţii.

Meritele lucrării lui Mircea Opriţă se construiesc meticulos şi se evidenţiază pas cu pas, pe măsură ce înaintăm în lectură. Observăm repede că intervenţiile sale nu sunt, totuşi, simple cronici. Depăşesc cu mult spaţiul destinat acestui tip de publicistică literară, mai ales dacă ne referim la spaţiile, limitate, acordate cronicilor de carte în reviste. În volum, M. Opriţă are posibilitatea să se desfăşoare, discutând piesele analizate în profunzime. Rezultatul se înregistrează ca o supracronică, finalizată ca o micromonografie pentru autorul supus investigaţiei. Aspectul este important, căci astfel avem o fişă bio-bibliografică pentru mulţi scriitori români importanţi de SF, informaţii pe care, altfel, nu ne-ar fi fost uşor să le găsim. M. Opriţă osteneşte şi sistematizează datele într-un stil atent şi dedicat, caracteristici greu de identificat la alţi teoreticieni din câmpul literar. Vedem aici trăsăturile esenţiale ale şcolii de critică, istorie şi teorie literară de la Cluj, cu permanentele ei propensiuni către informarea detaliată, cadrul de referinţă explicit şi bine delimitat şi comparativismul exhaustiv, poate monoton şi enervat pentru lectori mai puţin rezistenţi.

În ciuda atenţionării formulate mai sus, M. Opriţă nu va ezita să facă unele consideraţii teoretice mai largi cu privire la motivele SF prezente în scrierile autorilor, conturând pentru fiecare o mică istorie şi exemplificând cu maniere de abordare. Concluziile puse după fiecare demonstraţie a sa nu sunt radicale. Deşi volumul Cronici de familie are şi meritul de a se opri asupra multora dintre apariţiile editoriale din perioada analizată, este evident că autorul lasă de o parte cărţile mult prea proaste. Pentru celelalte găseşte timp şi plăcerea de a le lectura, acordându-le multă atenţie. Astfel, chiar şi aspectele negative descoperite sunt subliniate cu părere de rău parcă, însă cu onestitate şi cu unele aprecieri despre cum ar fi putut fi, în opinia lui M. Opriţă, abordări mai eficiente literar. Autorul inventariază cam tot ce mişcă în spaţiul literar SF românesc, ceea ce reprezintă o performanţă. Un alt merit, dar, desigur, nu cel din urmă, este dat de marea sa generozitate, căci mulţi autori vitregiţi de critica literară îşi văd astfel creaţiile analizate de un profesionist desăvârşit.

logoSă râzi sau să fii desfiinţat

Mircea Opriţă este unul dintre cei mai spectaculoşi prozatori români contemporani. O dovedeşte în volumul Povestiri de duminică, apărut în anul 2010, la editura Millenniumm Press din Satu Mare. Este un volum arătos ca obiect, meritele revenindu-i şi redactorului Michael Hăulică. După o carieră de o jumătate de secol, de-a lungul căreia s-a remarcat cu succes în diverse genuri, se poate spune că scriitorul clujean a ajuns nu doar la maturitate artistică, ci şi la stadiul în care profunzimea şi supleţea scriiturii se evidenţiază în adevărate bijuterii literare. M. Opriţă este cunosut ca un promotor de frunte al literaturii science fiction de pe plai mioritic, dar şi din Europa Centrală ori chiar mai departe. El preferă să numească genul cu termenul anticipaţie, dându-i astfel o adâncime neaşteptată faţă de regimul facil, comercial, de cultură de masă, chiar paraliterar, cu care este ameninţat genul SF, mai ales pe filieră americană. Pentru domeniul acesta vast a scris volume fundamentale, printre ele Anticipaţia românească (apărută în mai multe ediţii, cu amplificări metodologice şi de conţinut) fiind o lucrare aşa cum puţine literaturi ale lumii se pot mândri că au.

Povestiri de duminică beneficiază de o o prefaţă generoasă, intitulată Călare pe două milenii, semnată de Cornel Robu, un alt autor cu merite deosebite pe câmpul literar SF românesc. Volumul lui M. Opriţă nu este niciunde catalogat ca SF, ceea ce reprezintă un aspect important, căci poate fi citit ca literatură pur şi simplu, fără alte caracterizări. De altfel, autorul consideră mai degrabă că science fiction-ul poate da un plus valoric, neînsemnând, deci, o cantonare într-un gen minor. Este un pariu interesant, căci unele texte din culegere nu au elemente SF, unele au pretexte, iar altele se încadrează în aria genului, devenind piese de rezistenţă ale acestuia. Nimic însă nu este ostentativ, delimitările putînd fi făcute doar de cine crede că e nevoie de aşa ceva! Nefiind un SF cu valenţe tehnice, ci pe reliefarea trăirilor umane în situaţii deosebite, chiar şi distopiile prezente în număr mare în care pot fi receptate ca parabole ori satire, pornind de la realităţile atât de surprinzătoare, de anormale, din societatea românească actuală.

Ca autor de proză, M. Opriţă abordează registre diferite, de la tragic la satiric, vădind o capacitate deosebită de a le combina fără stridenţe. Scriitorul şi-a consolidat vocaţia de autor satiric în ultimele două decenii. Şi-o descoperise chiar de la începutul bogatei sale cariere, pusă cumva în umbră de constrângerile ideologice, dar mai ales de înclinaţia sa spre uzitarea instrumentelor umorului, în unele cazuri concretizat chiar în parodie. Este cumva un paradox, semnalat cu rigoare şi de Cornel Robu, căci Mircea Opriţă va extinde registrul prozei prin satiră, dar şi parodiind teme şi locuri comune SF în scrierile... ne-SF: „Exigenţa estetică rămâne în permanenţă la post, chiar şi atunci când el, scriitorul, dă frâu liber, de acestă dată, mai vechiului său «demon» al ironiei şi deriziunii, umorilor sarcastice memorabil manifestate, în trecutul mileniu, în romanul parodic SF Argonautica (1970, 1980), dar mai ales în romanul realist şi satiric Cina cea mai lungă (1983) – o caustică şi corozivă radiografie satirică a «nemuritorilor ani-lumină» din «iepoca de aur» a lui Ceauşescu”, afirmă Cornel Robu în prefaţa volumului. După căderea regimului totalitar şi a constrângerilor ideologice, Mircea Opriţă se va impune ca autor satiric redutabil. Sunt multe texte de luat în seamă. Mai toate dau... seamă despre prefacerile societăţii româneşti postrevoluţionare, despre lucrurile aşezate prost, evoluate prost, despre oameni vicleni şi stupizi, dar şi caracterizaţi de o vanitate adesea falimentară în plan personal. Uneori însă, scriitorul realizează savuroase şi destul de triste pe alocuri incursiuni în spatele cortinelor (de fier? de catifea?), acolo unde se desfăşoară micile drame sau măreţele întâmplări ce însoţesc evenimente de o imporatnţă... cosmică, am putea spune.

Un exemplu este schiţa Interviul, una dintre cele mai bune rescrieri ale unei istorii care a fost şi ea un viitor imprevizibil. Subiectul este unul deja... clasic: relatarea despre zborul primului om în cosmos. Nu suntem în culisele cosmodromului ori ale Comitetului Central al PC al URSS (vă era dor de aceste formulări?), ci în satul de baştină al viitorului ilustru cosmonaut. Istoria aceasta este contrafactuală în dublu registru, deşi pare mai degrabă una alternativă, alternativă la întâmplarea în sine. Evenimentul este ţinut în mare secret, căci nici ziariştii de la marile cotidiene Pravda şi Izvestia nu ştiu ce caută într-un sat atât de prăpădit! Jurnaliştii aşteaptă în noapte să se petreacă ceva şi să li se reveleze sensul prezenţei lor acolo. Abia când, de la Moscova, se confirmă oficial reuşita zborului lui Gagarin misterul este rezolvat şi se declanşează bătălia între oamenii de presă pentru realizarea unui interviu cu tatăl celebrului (deja!) cosmonaut.

Interviul este o schiţă de forţă în acest registru al încercării de a reface istoria reală prin apelul la ficţiune şi la seducţia dată de contrafactual. Inclusiv dezvoltarea acţiunii prin urmărirea confruntării dintre doi ziarişti de la două mari gazete completează registrul, căci factualul reprezintă esenţa mediilor de informare. Provocările sunt multe, iar autorul le introduce la fiecare pas. Este un text extrem de complex, cu numeroase sugestii, cu multe piste false deschise, amăgitoare pentru un scriitor mai puţin rutinat şi, în acelaşi timp, foarte limpede ca discurs, uşor de urmărit. Îţi trebuie un mare talent, poate cel al lui Mircea Opriţă, ca să poţi şlefui o asemenea bijuterie în proză... O dovadă o reprezintă şi un dialog, între părinţii cosmonautului, redat la cârciumă de tatăl acestuia. Femeia s-a temut iniţial că Iuri, fiul lor, s-a ocupat cu lucruri mult mai pământene şi că a fost prins de nevastă. Este lămurită că nu, că, în realitate, a zburat prin cer. Concluzia vine însă în spiritul unei logici aproape fără fisură: „Şi ce crezi dumneata, tinere tovarăş ziarist, că-i bubuie mintea haziaicii să mă întrebe? Că, oare, nu l-o fi văzut pe-acolo pe Dumnezeu? Tare-i curioasă şi abia aşteaptă să vină Iuri în permisie, ca să-i spună el sincer, ca la o mamă”. Este o satiră cumva mai înduioşată în această replică, indusă, desigur, şi de argumentele, tari, ale locului de desfăşurare, adică la cârciumă. Dar textul nu este SF, decât poate prin iluzia acestei întâlniri Gagarin-Dumnezeu, imaginată de un scriitor cu aplicaţie în science-fiction.