CRONICA LITERARĂ

Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

Exuberanţă eminesciană*

Interesul faţă de moştenirea eminesciană a cunoscut în România postcomunistă forme turbulente, rebarbative, nărăvaşe şi conformiste. El s-a manifestat, totodată, nu doar printr-o raportare directă la opera autorului Luceafărului, ci şi în direcţia evaluării eminescologiei. Trăim, s-ar zice, într-o epocă a punerii în abis, după cei care scriu despre Eminescu venind cei care scriu despre cei ce au scris despre Eminescu; asta provizoriu, până apar mai reliefat în prim-plan cei care scriu despre cei care au scris despre cei ce au scris despre Eminescu. Pare o situaţie care aduce în memorie paradoxurile lui Zenon, în care Ahile nu are cum întrece broasca ţestoasă şi unde Eminescu omul şi autorul sunt priviţi cu atâta insistenţă, prin atâtea lentile, încât în curând nu vor mai putea fi distinşi, nici unul, nici celălalt, de prea multe sticle iscoditoare din spaţiul (şi timpul) intermediar.

Cu toate acestea, volumul criticului Dan Grădinaru, Eminescu, poezii exuberante nu poate trece neremarcată. Filolog (şi jurist) de formaţie, cu colaborări la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, autor de romane, povestiri, dar şi de monografii critice dedicate lui Alexandru Văcărescu, Ion Creangă şi Leonid Dimov, autorul a lăsat demult în urmă eventualele inhibiţii şi timidităţi, scriind foarte bine informat şi cu dezinvoltură acolo unde alţii intră desculţi şi cu capul descoperit, în marile temple ale culturii noastre. Chiar şi Eminescu se află pentru a doua oară în atenţia lui, după o monografie intitulată chiar aşa, pe care a publicat-o în 2013. De astă dată, surprinzătoare este propunerea de a descoperi un nou Eminescu în paginile poemelor ştiute şi mai puţin ştiute pornind de la ipoteza exuberanţei. Miza propunerii este majoră, iar meritul ei – pe măsură. Dan Grădinaru vrea să îndepărteze de poetul naţional molozul obişnuinţei de a vedea în el un schopenhaurian pesimist şi nirvanatic de la un capăt la altul al scurtei vieţi a acestuia, amintind indirect că, până la urmă, dormitul în fân, adoratul lacurilor şi al codrilor, fuga după o actriţă sau chiolhanurile cu prietenul de inimă Ion Creangă nu reflectă masca tristă şi îngândurată pe care critica maioresciană şi postmaioresciană i-a aşezat-o pe figură.

Ceea ce atrage de la bun început simpatia este sensibilitatea „optzecistă” a lui Dan Grădinaru. Netemându-se de capcanele gramaticale ale limbii române, el îşi inaugurează demersul cu două pagini de precizări referitoare la scrisul româneşte, la cacofonii şi la alte farafastâcuri care pe novici îi ţin la respect. Eliberat apoi de constrângerile şi incomodităţile unei gramatici fariseice sau vagi pe alocuri, criticul bucureştean scrie polemic, în răspărul unei întregi tradiţii, despre un Eminescu exuberant, şi nu pesimist, trist, depresiv şi schopenhauerian. Ipoteza propusă te face să tresari, simţind aerul proaspăt şi urmând cu atenţie trează demonstraţia subsecventă. În plus, un spirit sarcastic nu cine ştie cât de disimulat, dar care se exprimă, cel mai adeseori, ironic (formă de politeţe, în măsura în care asta înseamnă o temperare a incisivităţii), serveşte de ingredient unei parcurgeri atente, amuzate şi chiar pasionate a cărţii de către oricine este de acord că nu scorţoşenia şi grimasa gravă fac gloria criticii serioase. Adaug, pentru o evocare mai adecvată a conţinutului cărţii, că Dan Grădinaru nu se sfieşte, acolo unde vine bine, să pună în pagină fragmente memorialistice (o evocare a criticului universitar George Gană, de exemplu), ceea ce poate arăta că, în exersarea magistraturii sale, criticul pune la lucru totul şi orice, inclusiv detaliile autobiografice. (Cum eu însumi am procedat la fel într-o carte despre Lucian Blaga romancierul, cumpănind şi chibzuind pe îndelete dacă e bine sau nu să procedez astfel, mă voi rezuma să constat doar o afinitate de spirit, poate chiar de temperament, dar în orice caz una de generaţie între mine şi monograful lui Eminescu).

Debutând prin expunerea ipotezei de lucru, cartea continuă printr-o antologie eminesciană la temă, argument textual menit să înfăţişeze ochiului public un alt clasic decât cel pe care îl ştiam. Romantic în continuare, un Eminescu exuberant – deci vital, deci tonic – este o surpriză de proporţii şi poate susţine un interes care continuă şi după închiderea opului. Nu că toţi poeţii romantici ar trebui să fie languroşi şi visători, lipsiţi de vlagă... Dar descifrarea poetului naţional la antipodul lungii – deja – tradiţii de lectură socotite canonice deschide noi posibile şantiere. Chiar dacă citiseşi amintirile lui G. Panu de la Junimea, unde autorul evoca orele petrecute de Eminescu în compania lui Creangă prin speluncile ieşene mărginaşe şi chiar şi în bojdeuca din Ţicău, teza grădinariană îmbie la noi reflecţii. Căci romantici nu au fost doar Lamartine sau Victor Hugo, ci şi insaţiabilul şi inepuizabilul Al. Dumas tatăl (pe care începutul Geniului pustiu îl consemnează, de altfel, arătând că autorul proiectatului roman nu dispreţuia deloc literatura prolificului hexagonal). „Am luat... drept criteriu râsul şi zâmbetul...” (p. 17), spune Dan Grădinaru, creând pentru exuberanţă un teritoriu destul de lax şi de permeabil şi incluzând în el tot ce este susceptibil să binedispună, în loc să întristeze. Nu pot decât să salut îndrăzneala exegetului de a smulge draperiile prăfuite de la ferestrele prin care soarele se luptă să pătrundă, cu o dezinvoltură şi o energie de erou dickensian. Redescoperirea lui Eminescu depinde şi de astfel de gesturi, dacă nu tocmai mai cu seamă de ele.

Rămâne Eminescu însă un zâmbitor de circumstanţă şi un epicureic instinctiv ori i se poate atribui, aşa cum doreşte Dan Grădinaru, o adevărată exuberanţă? În ce mă priveşte, îndrăznesc să cred că, datorită robusteţii creatoare pe care a vădit-o şi a intensităţii şi bogăţiei de trăiri pe care literatura lui antumă şi postumă o mărturiseşte, ca şi pentru că Eminescu a fost un studios într-ale filosofiei care nu a refuzat niciodată nici iubirea pasională, nici relaţia auroral-virginală, necontaminată de civilizaţie cu natura, criticul are dreptate. Există, sub cojile suprapuse în straturi dense, ale rutinei de lectură un Eminescu exuberant, de-a dreptul. Nu doar pentru că el exultă, ci şi fiindcă plenitudinea trăirii – chiar atunci când este exprimată calm şi delicat – este atentată cu prisosinţă de moştenirea lui. Mă gândesc, de exemplu, la faimoasa poezie – pe cât de scurtă, pe atât de inegalabilă şi de strălucită – Somnoroase păsărele în care, decenii la rând, cu ochiul rulat al celui trecut prin obişnuinţe de cititor rutinat şi prin şcolile de rigoare, am văzut un soi de pastel, eventual chiar o poezie pentru copii. I-am descoperit abia ulterior, într-un moment de graţie, miza mai profundă: surprinderea unei emoţii rare, aceea pe care o creează în suflete diafanul, şi dintr-o dată mi s-a părut că această mică piesă poetică poate face parte cu drepturi depline din marea poezie eminesciană şi, de fapt, românească şi europeană. Somnoroase păsărele este una dintre puţinele poeme româneşti ale jubilaţiei profunde şi de mare discreţie (la alţi clasici o asemenea altitudine este atinsă doar din când în când şi poate nu fără scăderi, cum se petrece în poemul ce conţine nu mai puţin faimoasele versuri: „Veniţi: privighietoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;// Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit”).

A doua carte eminesciană a lui Dan Grădinaru îmbie la dezinvoltură critică hrănită de lecturi asidue, de pasiune pe măsură şi de o erudiţie bine alimentată. Toate împreună trec proba vocaţiei şi depun mărturie pentru o carte demnă de întreaga atenţie a cititorului.

* Dan Grădinaru, Eminescu, poezii exuberante, Editura Nord-Sud, Bucureşti, 2017, 400 p.