CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa (1953-2017)
poet, critic literar, Curtici

Tudor Creţu: exerciţii de stil pentru proza ce va să vie*

Pânda în (p)lanul scriiturii şi al resurselor ei

Jurnalul fantasmatic al lui Tudor Creţu e un lung exerciţiu de stil pentru proza ce va să vie. După un debut poetic „fantasmatic”, marcat de laconism şi artificii, autorul descoperă proza şi marşează spre o realitate imediată, cotidiană, alimentată de viziunea unei existenţe dilematice, sensibile, înrudită cu întâmplările blecheriene. „Personajele mele au leşinat, ca peştii lungi în farfurii”, scrie el, cu nostalgia dantelăriilor lirice, iar mai jos îşi schiţează un portret de diarist fără jurnal. De altfel, aflăm în preambul, textul jurnalului fantasmatic, scris între 2010 şi 2012 e un „extras”, o selecţie dintr-un proiect, pornit în octombrie 2002 „şi care se află în plină desfăşurare”. Îşi consideră jurnalul o „biografie” în care personajele se îndepărtează de modele, ba chiar ajung irecognoscibile, caricaturale. Ele sunt rezultatul unei secreţii a imaginaţiei „pe cât de inflamate, încă pe atât de lipsite de intenţii vătămătoare.”

Parcurgând jurnalul, nu ni se pare că precauţia de a demasca personaje reale, ar fi principala calitate a prozatorului. Odată plonjat în „vertijul onirico-ficţional”, autorul îşi reperează biografia şi îşi resuscitează organul secreţiei fantasmatice. La peste 30 de ani el e un tânăr călit pe terenul antrenamentelor auctoriale, uneori cu ajutorul „casetelor martor” şi a tehnicii menite să suplinească imaginaţia. Atras, cum scrie Ioan Groşan pe coperta IV, de viziunea sarcastică a unei lumi în disoluţie, el e în egală măsură sedus de experiment, de relaţia biografică dintre lume şi text, sub ameninţarea unei posibile ratări, la pânda în lanul de secară al scriiturii şi resurselor ei. Autorul îşi schimbă mereu poziţia, atitudinea, sentimentele amestecate şi încearcă să construiască cu orice preţ o lume nouă cu ajutorul verbelor „se clădeşte” şi „desluşeşte”, în „foşnetul eclectic” al unei lumi post-duminicale.

Ironie, sarcasm, muşcătură, autoironie, – textul devine un tren de plăcere cu destinaţia unui centru al limbajului şi al problemelor derivate din jocul de-a literatura:

„Văzut de departe, sunt acelaşi personaj cu trening care face genunchi. Nu ştiu cu ce să-mi umplu timpul., amiezele-s un tezaur. Stau şi mă holbez la masa de scris, care luceşte velină, aproape. Trezia, limpezimea de după cafea sunt demne de o cauză mai bună. M-am dezvăţat: anii ăştia m-au scos din orice ritm. N-am mai citit de nu ştiu când o carte care să se imprime în creier, direct, să-mi dea senzaţia că sap în foaie când subliniez.”

Degustător al savorilor tari ale vieţii şi literaturii („textul – simplu, adevărat – trezeşte ca moarea. Şi ustură ca muştarul.”), el riscă să derapeze, să o ia razna, ori de câte ori încearcă să contureze o altă realitate. E conştient că numai tratate epic şi eseistic notaţiile banale dobândesc un sens. E aici un reality-show al nebuniei de a scrie. Pornind într-o călătorie autour de sa chambre, visează „o nouă obiectualitate” şi aspiră la contemplaţia pură. Omul devine fiinţă, autorul se transformă în personaj – în exerciţiul ficţiunii, al amorului propriu şi al urii de sine. La rândul său e locuit de un demon al scrisului soft şi al improvizaţiei care iubeşte textele semi. Care nu sunt nici proză, nici altceva. Are o plăcere de a se denunţa atunci când pierde vremea şi nu crede în nimic. Îşi scrutează latenţele într-un soi de jurnal „pătimaş” şi se amăgeşte cu frumuseţea toxică a obiectelor şi a lumii. Proza jurnalului său e lipsită de epic şi încărcată de un lirism delirant, oniric. E o proză a transei. Notarea atentă a viselor-obsesii îl apropie de tradiţia prozei underground (Vighi, Marineasa) şi a poeziei marginalilor (Derlea, Monoran, Pruncuţ). Între personajul monocord al propriilor experimente şi candidatul de manager la biblioteca judeţeană se cască un hău, acela dintre creatorul onest şi Ubul Erudit. Hrănită de sunetul muzicii pe care o ascultă, ca orice fan Google, amestecată cu imaginarul filmelor în vogă, proza se îndepărtează de real şi devine nudă, năzuind spre imaginea unui cartier părăsit şi a unui proiect reluat.

Viaţa ca un roman reversibil

Tudor Creţu s-a exersat cu aspiraţiile şi împlinirile vârstei, în poezie, proză, jurnal, critică literară. Există un delir al clipei şi o voluptate a risipirii în proiecte care îl definesc clar: omul recent e suma fantasmelor sale.

Din jurnal transpare chipul enigmatic al tatălui, întâlnirile şi dialogurile cu mama, episoadele nebune cu „ubii”, jurnalul romanului la care scrie, visele cu părţile obscure ale existenţei, obsesiile eliberatoare, biciuirea sinelui asaltat de păcate etc. Autorul nu e un fan al cuvintelor potrivite-protivite. E mai degrabă un fante de cartier şi obor al unui discurs acid şi crud ce aspiră spre centru. Umbra lui Foarţă se întinde tot mai mare asupra discursului său cu aluzii livreşti; dublul creator se ascunde după artificii şi experienţe provocate şi după personaje reluate abrupt. Jurnalul e o proză până în vârful unghiilor, nicidecum un demers diaristic. Ubii, creaturile inventate ale combinaţiilor sale demiurgice au consistenţa unor îngeraşi neliniştiţi şi răutăcioşi. Ei ilustrează la rândul lor neliniştea creatoare şi spaimele junelui, ambetat cândva de amor, de băutură şi de scriitură. Mărturisirea sa nu e mistică şi răscumpărătoare, e mai degrabă rebelă şi jemanfişistă. Nepăsarea de sine şi de ceilalţi, cu aluzii uneori forţate, îl aruncă peste bord în marea agitată a tranziţiei, ameninţând să-l tragă în profunzimea hăului.

Chipul „iepocii” iese şifonat, iar ipostazele contemporanilor săi, mai degrabă caricaturale şi amare. Intuiţia sa, deprinsă cu răul, cu depresia, empatizează greu cu ceilalţi. E o trăsătură care se transmite discursului din partea unui ins problematic, bântuit de fantasme şi iluzii. E preambulul actului critic şi al scrutării celuilalt. Fără a mai pune la socoteală plăcerea schiţării portretelor şi a lipirii etichetelor, convins că „oamenii au şi un alt nume, cel pe care ţi-l evocă „secret”.” Jocul de-a literatura, cu metamorfoza cuvintelor comune, nu-i e străin. Face parte din destinul său de explorator, al vieţii văzute ca un roman. Reversibil. Nu un roman al adolescentului miop, ci al creatorului hipersensibil, încă o dată înstrăinat. Care refuză tentaţiile şi ofertele blazării, biciuindu-şi mereu pornirile nărăvaşe:

„Cât îi iubesc pe ubi şi pe toţi ceilalţi. Eruditu ştie, efectiv, tot. Când a dormit, cu săptămânile, şi vinişoara de la tâmplă îi devenea o o crenguţă de brad, a visat, da capo al fine, universul. Ce paşnic căsca: se semi-trezea. Ducea mânuţa la guriţă, pumnuţul. Şi adormea la loc.

Substantivele comune devin proprii. Doctorat e un plod febril. Cu o bandă metalică în jurul frunţii. Costumul e strâmtuţ. Stă în primul rând la susţinere. C-un buchet improvizat, furat de prin vecini, în mâini. Totul are suflet. Ajunge să pronunţ un cuvânt. Şi înfiez obiectul cu pricina. Bloc e un mormoloc pătrăţos, amorţit. O fiinţă primitoare, cavernoasă. Dosar e neted tot.” etc.

Dincolo de poza jurnalului fantasmatic şi crud din care se înfruptă cu lăcomie, (ignorând pactul autobiografic) găsim în aceste pagini neprogramate, expresia prozei vieţii şi a celor mai frumoşi ani, ai ratării. Cu trăirea literaturii şi a iluziilor existenţei până la transă.

* Tudor Creţu, Jurnal fantasmatic, Editura Paralela 45, 2016.