logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

DIALOG

 

„Da, scrierile lui Cioran sunt de o eleganţă distructivă de neegalat, de un «ceva» falsificat de ani în climatul unei existenţe nomade şi exigente”

interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Rossano Pecoraro

 

Rossano Pecoraro, profesor al Departamentului de Filosofie din cadrul „Universidade do Estado do Rio de Janeiro ” (UNIRIO). Absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii de Studii din Salerno (1997), cu un masterat (2002) şi doctor în Filosofie al „Pontificia Universidade Católica do Rio de Janeiro” (2006), post-doctorat în filosofie CAPES / PNPD (2013). Director al revistei internaţionale de fiosofie contemporană Quadranti (www.rivistaquadranti.eu) şi director al „Laboratório de filosofia politica e moral Gerardo Marotta” (UNIRIO / CNPq). A publicat aproximativ şaizeci de texte – cărţi, eseuri şi lucrări ştiinţifice – având ca subiecte principale filosofia istoriei, filosofia politică, filosofia tehnologiei, etica şi estetica. În prezent, se dedică (re)formulării unei filosofii „autentic„ latino-americane pornind de la o perspectivă hibridă şi metisă aflată într-o tensiune constantă cu tradiţia şi gândirea europeană.

 

 

 

 

Ciprian Vălcan: Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?

Rossano Pecoraro: Moartea a fost un mesager, care mi-a înmânat o obsesie şi a anunţat, prin prezenţa sa, venirea a „ceva„ ce mă bântuia de ani de zile, atât existenţial, cât şi filosofic. Nu doar gândul morţii mele, ci chiar moartea ca fapt, dat, ştire. Era 21 iunie 1995, Emil Cioran se stinsese cu o zi înainte, dement, distrus de Răul Alzheimer (Iertaţi-mă, dar încă mă întreb în zadar: profetul amărăciunii, marele moralist al secolului al XX-lea, etc. nu-şi pierduse deja luciditatea, raţiunea şi aş spune sensul necesar al ridicolului atunci când – la începutul anilor ‘80 deja bătrân, în decădere, plin de gelozie şi resentimente – devine obiectul/ bătaia de joc a unei studente germane de douăzeci de ani, Friedgard Thoma, care îl căutase, aşa cum se întâmplă adesea în contextele literare, deoarece era sedusă de reputaţia sa de nihilist suicidar, si de care Emil al nostru se îndrăgosteşte până la punctul de a scrie, într-o scrisoare pe care ea o va face publică, fără un strop de pudoare: „eşti sensul vieţii mele”?).

Dar să ne întoarcem la subiectul nostru... Aşadar, spuneam că: era 21 iunie 1995, Cioran dispăruse cu o zi înainte; nu-mi amintesc nimic despre aceste luni; doar că lucram ca un câine şi aproape clandestin pentru a găsi vreo ştire decentă pe care s-o ofer influentului cotidian millanez „Corriere della Sera„, al cărui colaborator eram din provincia mea natală, şi că mă aflam aproape de momentul când ar fi trebuit să propun lucrarea de licenţă unuia dintre profesorii mei din cadrul Departamentului de Filosofie de la Universitatea din Salerno. Ca un jurnalist bun şi foarte devotat, citeam zilnic diferite cotidiene, întotdeauna începând cu „Corriere” şi cu paginile sale culturale. In acea zi prima pagină era dedicată tocmai morţii lui Cioran, descris ca „ultimul cavaler de nicăieri”, scriitorul care s-a preocupat de nihilism şi de inutilitatea existenţei, un pesimist cosmic şi lucruri de acest genul. Mărturisesc că oricât efort aş face, nu-mi amintesc nimic altceva despre acest episod singular şi decisiv. Ideea este că, oricum, după un timp, am decis că Cioran şi sinuciderea ar fi tema tezei mele. Coordonatorul, Nicola Auciello, a acceptat. Şi astfel m-am scufundat în abis; în destinul pentru care Necesitatea mă pregătise într-un fel: citirea tuturor lucrărilor disponibile ale lui Cioran în căutarea unui Motiv pentru a mă sinucide.

Aveam 24 de ani, visam să devin un jurnalist şi scriitor important, un fel de „noul” Dino Buzzati. Citeam O iubire şi Deşertul tătarilor, Zibaldone de Leopardi, Lupul de stepă de Herman Hesse, cred, de asemenea, romane mici de Dostoievski, simboliştii francezi, Freud şi texte introductive în psihanaliza... Desigur, pe lângă manualele de Istorie a filozofiei şi operele eroilor filosofici pe care profesorii ni le indicau pentru diferitele examinări (Nietzsche, Aristotel, Rousseau, Cassirer, de „Parmenide” de Platon, Criticile kantiene, ceva din Heidegger...). În acest scenariu Cioran intră cu forţă cu stilul său caustic, cu obsesiile sale, cu revolta sa metafizică şi, mai presus de toate, cu adevărurile sale despre a fi, despre om şi existenţa, despre filozofie şi istorie. Da, ştiu, cuvântul «adevăr», va oripila nu numai oamenii de ştiinţă mai mult sau mai puţin conştienţi de Cioran (dintre care mulţi ne spun de decenii povestea dubiilor, a scepticismului şi îndoielii ontologice), dar, de asemenea, mulţi cititori obişnuiţi care, contaminaţi de moda relativismului-postmodernismului-opinionismului, se lasă manipulaţi şi seduşi de ideea că adevărul nu există, că realitatea este subiectivă, că totul este interpretare etc.

Ştiu, este greu de crezut. Poate că ideea mea este doar o provocare. Dar Cioran afirmă adevăruri greu de demontat atât din experienţă, cât şi din analiza filosofică a lucrurilor lumii.

 

C V.: Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi pe care dintre acestea continuaţi să le consideraţi importante şi astăzi?

R. P.: Judecata absolut negativă, de mare Moralist (sau cel puţin aşa pare în toate textele sale mai importante), asupra fiinţei umane şi asupra tuturor construcţiilor sale sociale, politice şi filosofice. Este adevărat, aşa cum repeta Franco Volpi, că Cioran nu ar trebui luat prea în serios pentru că ne otrăveşte existenţa până când devine mortal insuportabilă. Dar exact acest venin – injectat prin claritatea sa riguroasă şi metodologică şi curajul de a spune adevărul care nu se opreşte faţă de Nimic – este ceea ce ar fi necesar societăţilor noastre contemporane pentru a începe să-şi pună întrebările potrivite, să reflecteze asupra derivei care le-a făcut mizerabile din punct de vedere politic şi etic, să identifice în cele din urmă experţii răi care le violează în numele unei ideologii oarecare.

Există, de asemenea, problema suicidului, căruia m-am dedicat, evident, atât în lucrarea de licenţă susţinută la Universitatea din Salerno cât şi în textul final al Masteratului meu în Filosofie la Pontificia Universidade Católica din Rio de Janeiro. Dar este vorba despre o temă personală, de ceva ce priveşte doar individul gol în faţa lui însuşi, de fapt un tabu în ţările tropicale. Fără îndoială, am putea vorbi pe larg despre „rezultatele„ analizei filosofice şi culturale cu tema „Despre sinucidere„, titlul unei cărţi minunate de Jean Amery. Am făcut-o, dar fără rezultate concrete. Şi apoi, cum să supravieţuim şi să cădem la pace cu existenţa, când ne dăm seama că neavând motive să trăim, nu avem nici motive să ne sinucidem? Să fie clar: numai cei care iubesc viaţa se sinucid, nu cei care o urăsc şi o consideră lipsită de sens şi absurdă. Un paradox groaznic şi devastator (dumneavoastră nu vă imaginaţi cât de teribil şi devastator a fost şi încă este pentru mine).

 

C V.: Ce scriitor ar putea fi comparat cu Cioran în privinţa temelor de reflecţie şi a stilului?

R. P.: Din acest punct de vedere, Cioran este unic. Este un scriitor devastat de insomnie şi de inconvenientul de a nu fi fost eliminat înainte de a se naşte. Este un intelectual de succes într-un Bucureşti pe care l-a criticat pe nedrept, şi pe care a decis să-l abandoneze dintr-o nelinişte vitalistă. M-aţi întrebat despre stil... Da, scrierile lui Cioran sunt de o eleganţă distructivă de neegalat, de un «ceva» falsificat de ani în climatul unei existenţe nomade şi exigente. Pentru cei care citesc limba româna, acest lucru este prea evident. Ceilalţi trebuie doar să se lase purtaţi spre textele franceze, scrise şi rescrise cu mânia unui străin devastat de dorinţa de a fi perfect, cel puţin în această privinţă: a scrie într-o limbă care ar fi putut îmblânzi izbucnirile sale impetuoase de fiul al Daciei.

Pe scurt, stilul său şi maniera acerbă şi lucidă, fără concesii, prin care abordează temele cărora se dedică, sunt incomparabile. Din acest punct de vedere, repet, este o figură unică şi rară în peisajul literar- filosofic al secolului al XX-lea. Acum, dincolo de orice îndoială, altceva ar fi produs şi secolul nostru. Nu merită să vorbim despre actuala semnificaţie a lui a produce şi producţie, sper că veţi fi de acord cu mine. Cu toate acestea, încercând să nu pierdem firul acestui interviu, îmi trec prin minte, de exemplu Albert Caraco, Guido Ceronetti, Nicolás Gómez Dávila... Şi chiar alţi „cioraniani„ mult mai puţin cunoscuţi, peste care am dat şi care îl foloseau pe Cioran pentru a-şi juca rolul de „blestemaţi” şi, probabil, pentru a ademeni între aşternuturi vreo studentă după reuniunea de la facultate sau la sfârşitul seminarului. Acum, în aşteptarea unui „Godot” care să ne răscumpere, cred că ar fi mai bine să renunţăm. Nu credeţi?

 

C V.: Credeţi că e corectă opinia exegeţilor care văd in Cioran principalul continuator al lui Nietzsche in secolul XX?

R. P.: Dacă rămânem în planul divulgării, aş spune ca da. Ambii „scriu cu sânge„, împart teme şi duşmani filozofici, furia şi luciditatea prin care sapă în măruntaiele filosofiei şi istoriei ei se hrănesc din aceeaşi indignare (pe care interpreţii o definesc anti-metafizică), ritmul pe care îl imprimă cuvintelor lor, seduce, inflamează şi provoacă tresăriri de bucurie nu numai spirituale.

Dar dacă ne uităm cu mai multă atenţie la marile lucrări pe care amândoi ni le-au lăsat, lucrurile încep să se schimbe. Nu cred că este posibil, într-un interviu, să examinez sub toate aspectele lor urmele, textele şi argumentele acestei afirmaţii care, printre altele, încă trebuie să fie dezvoltată şi testată. Mă voi limita, prin urmare, să clarific un singur aspect pe care îl consider esenţial: absenţa oricărui impuls, să zicem, „pro-activ„ sau „constructiv„, „sistematic” la Cioran. Se va spune că aceasta este o trăsătură clasică a gândirii lui Nietzsche, într-adevăr „marca” sa inconfundabilă, „brandul” pe care îl adoră milioane de cititori. E adevărat. Dar nu pentru mine.

Mă explic. Nietzsche pe care îl propun nu este filosoful criticii anumitor tipuri de fiinţe umane; al claselor specifice sau modelelor sociale; al anumitor culturi, popoare, morale etc. Mai degrabă, este filosoful dezgustului în faţa a „ceea ce există” şi al voinţei de dizolvare (în numele depăşirii) a omului animal, şi a tuturor realizărilor sale, în totalitatea sa istorică, socială, politică şi biologică. Nu este nimic nazist în toate aceste lucruri, dimpotrivă. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, problema nu este Maestrul, ci mediocritatea şi corupţia intelectuală şi morală a majorităţii discipolilor, care îl violează în numele unei anumite recunoaşteri. În acest sens, critica radicală şi fără precedent a lui Nietzsche, spre deosebire de ceea ce se crede, nu este adresată omului socratic şi/ sau omului modern, germanului şi/ sau iluministului; creştinului şi/ sau evreului; socialismului şi/ sau feminismului, şi aşa mai departe, ci omului animal tout court, cu (puţina) sa demnitatea şi cu (puţina) sa valoare şi cu măreţele sale calităţi de meschinărie, ură, răutate, ipocrizie, mediocritate, spirit de turmă, orientat spre puteri vitale de natură biologică, prea biologică, exclusiv biologică.

Nietzsche pe care îl propun este filosoful tensiunii şi purităţii metafizice; un Nietzsche „puternic”, „realist”, „esenţialist”, genealogist şi critic al realităţii, a ceea ce există.

Un Nietzsche condus – în ciuda evidentei şi incontestabilei sale fragmentări, care însă este deseori uitată, şi rareori studiată, strategică, funcţională – de o voinţă de sistem, de la fidelitate faţă de adevăr şi la un proiect care în afară de a fi filozofic este şi social, etico-moral şi politic. Proiectul, de fapt, de dizolvare a omului animal fără doar şi poate.

Nietzsche, în viziunea mea, nu este filosoful relativist, debolist, postmodern, nihilist, vesel, dionisiac, distrugător de idoli, de măşti şi de grădini ale istoriei, de râsete, de dans, de a spun da, etc. Sau, mai degrabă, nu este doar acest lucru... Să fie clar: nu intenţionez să neg importanţa acestor caracteristici esenţiale ale gândirii nietzscheene (şi a interpreţilor care reprezintă centrul respectivelor lecturi critice), dar cred că: 1) fie critica-diagnoza-genealogia fie inversarea nietzscheană ar trebui să fie înţelese într-un mod radical nou şi diferit, prin urmare, nu sectorial, ci total si că 2) pars constructivă a întregii operaţiuni filosofice şi culturale a lui Nietzsche trebuie să fie înţeleasă şi utilizată teoretic în prezent, în sensul său puternic şi sistematic, sau a) în centralitatea adevărului, care reiese din genealogie – sau micimea omului animal şi a necesităţii de a-l dizolva/ depăşi/ lăsa în urmă şi b) în identificarea unui obiectiv clar şi distinct, un scop, o necesitate sau apariţia omului suprem care, atenţie, nu este ceva eteric şi nedeterminat, ci un „subiect” cu caracteristici, valori, moduri de reacţie, societăţi şi instituţii destul de clare şi precise.

În acest sens, în cele din urmă, trebuie să se clarifice în continuare că tocmai critica nesectorială ci globală a omului animal şi a realizărilor sale şi indicarea unui obiectiv final şi fundamental (omul suprem) permit să facă filozofia nietzscheană mult mai uşor de înţeles şi mai fructuoasă atunci când se adresează spiritelor libere oferind „modele” sau „paradigme” mai mult sau mai puţin vagi de tipuri umane, clase, popoare etc. Pe scurt: nu există şi nici n-au existat vreodată în perspectiva nietzscheană pe care o elaborez oameni superiori (rari) şi oameni inferiori (masa, turma); aristocraţi şi plebe; rase pure şi rase bolnave, „indicii ale culturii superioare şi inferioare” şi aşa mai departe. „Exemplele” şi referinţele (istorice, antropologice, sociale, morale, etc.) nietzscheene – în principal cele trasate în Genealogia moralei şi Fragmente postume – sunt simple ipoteze de lucru; scrieri şcolare, utilizate strategic şi cu mare încărcătură ironică, doar pentru a da puţin mai multă coerenţă perspectivelor şi argumentelor lansate în lumea literară şi academică a vremii. Fantezii, pe scurt. Modelele nu de un trecut de recuperat, dar creaţii născute din străfundurile Nietzsche, pilonii unui viitor care urmează să fie construit, format din valori, societate şi din fiinţe umane absolut şi nemaiauzit de noi.

 

C V.: Care este interpretarea pe care o daţi operei lui Cioran?

R. P.: Cred că am oferit deja câteva indicii de lectura în timpul acestui interviu. Nu aş vrea să fiu prea repetitiv şi să plictisesc cititorul. Plictiseala, împreună cu tristeţea şi revolta, sunt cuţitele mereu prea aproape de gât pentru a le putea ignora cu impunitate. Cu toate acestea, mai pot să fac o menţiune finală asupra unui aspect central al gândirii cioraniene. Vorbesc despre tezele care oarecum constituie filosofia sa despre istorie şi politică. Critica formalismului şi a retoricii democratice, analiza nemiloasă a puterii şi a ideologiei, dezvelirea aporiilor „ideilor” de utopie, revoluţia şi progresul ar putea oferi interpretări oarecum „originale” pentru a reformula noţiunile de angajament şi de practică – mai ales în gândirea latino-americană şi, de asemenea, paradoxal, în contextul a ceea ce definim în prezent drept „stânga”.

 

C V.: Cum este receptată opera lui Cioran în Brazilia de azi?

R. P.: Cioran este puţin citit şi nu rareori interpretat pe baza unor perspective discontinue şi repetitive. Faţă de acum cincisprezece ani, lucrările academice şi iniţiativele editoriale dedicate gândirii sale au crescut. Dar mai sunt încă multe de făcut. Eu cred că un progres se va vedea doar atunci când vom învăţa să folosim adevărurile filosofiei sale, nivelate împotriva fiinţei umane şi societăţii, drept categorii sau concepte filosofice capabile să submineze gândirea unică şi manipulările intelectuale din zilele noastre.

 

Traducere din limba italiană de

Silvia Paşcu