ARTE VIZUALE
Carmen Neamţu
eseisă, Arad
Bătrâneţea începe ca toamna
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad; Sala „Studio”: spectacolul Tatăl de Florian Zeller, cu actorii: Ovidiu Ghiniţă, Roxana Sabău, Andrei Elek şi Iulia Dinu; Regia şi traducerea: Radu Iacoban; Scenografia: Tudor Prodan; Light design: Lucian Moga.
„Am scris acest text, aşa cum cineva visează – adică fără să îmi dau seama încotro mă îndrept. Abia atunci când m-am apropiat de final mi-am spus: Despre asta am scris! Despre demenţa senilă. Despre Alzheimer. Despre acel moment în care un om îşi pierde luciditatea. Îşi pierde sensul de a fi”, mărturiseşte, în 2012, autorul piesei, Florian Zeller. Suntem în faţa unui acvariu-vitrină, o cameră transparentă de sticlă în care André, tatăl, trăieşte îmbătrânind. Cum vine bătrâneţea? Cu afazie, cu o confuzie a minţii, însoţită de cruzimea celor din jur, dar şi de compasiunea lor, de dorinţa lor de control. Vine tiptil, cu fragilitatea, cu povara singurătăţii, cu întunericul minţii.
Bătrâneţea e văzută pe o muchie de cuţit, la graniţa dintre luciditate şi incoerenţă. Iată Familia – suspendată undeva între iubire şi ură, între nevoia de control şi frustrarea de a nu putea preveni totul. Regizorul Radu Iacoban tratează această „farsă tragică” fără patetisme, propunând o distribuţie aleasă inspirat. Spectacolul arădenilor reuşeşte să fie unul coerent şi sensibil, nelipsindu-i şi o anumită doză de mister. „E ceva care-mi scapă” sau „se întâmplă lucruri ciudate”, spune tatăl ca un motiv recurent în montare. Ovidiu Ghiniţă, în rolul solicitant al lui André, joacă nuanţat, folosindu-se de toată expresivitatea corpului său şi de multiplele inflexiuni ale vocii. Bătrâneţea lui e un amestec de melancolii şi iritare. Confuzia din mintea tatălui este transpusă regizoral şi prin opţiunea pentru aceeaşi actriţă în rolurile: asistenta Laura şi Elise, sora mereu aşteptată de tată. (există şi un scurt episod în care Iulia Dinu o joacă şi pe Anne, fiica cea mare a tatălui)
Graniţa dintre luciditatea minţii şi incoerenţă, declinul progresiv al memoriei şi al abilităţilor sociale ori al reacţiilor emoţionale ale tatălui sunt potenţate şi prin jocul de lumină (light design: Lucian Moga). Întunericul minţii aduce intensităţi diferite ale luminii. Ceaţa minţii devine vizibilă prin efectul de fum care inundă, în final, întreaga cameră a tatălui.
Interesant este că boala lui André nu este numită niciodată în spectacol. Singurul care nu este implicat emoţional şi o spune răspicat – e bolnav – e soţul lui Anne. Andrei Elek joacă un Pierre mult prea artificial, cu o rostire afectată. Roxana Sabău, în rolul fiicei, Anne, se confruntă cu o multitudine de senzaţii: cruzime, bunătate, iubire, egoism, generozitate. Reuşeşte să fie naturală şi credibilă. La fel ca Iulia Dinu, în rolul asistentei.
Există o replică memorabilă rostită de tată, care simte că lucrurile ciudate îl trăiesc (ceasul, apartamentul, ginerele sunt oare ce par a fi?): „Simt că-mi pierd frunzele şi crengile”. Pentru Zeller, bătrâneţea începe ca toamna. Pentru mai tânărul José Ortega y Gasset, bătrâneţea nu vine neapărat la pachet cu vârsta: „Uneori suferim o decădere vitală care nu provine dintr-o maladie a corpului sau a sufletului nostru, ci dintr-o proastă igienă a idealurilor.” Adică murim câte puţin de fiecare dată când renunţăm la idealurile noastre.
Ovidiu Ghiniţă joacă nuanţat în rolul solicitant al lui André. Bătrâneţea lui e un amestec de melancolie şi iritare.